Curiozitatea te-ar duce
cu gândul să cauţi care
ar fi fost motivul pentru
care Călin Dan a trecut
retrospectiva Mihai Olos,
de la Muzeul Naţional
de Artă Contemporană,
sub titlul „Efemeristul”, aşa
cum nu face un comentator de
pe un blog, evident îndrăgostit
de arta marelui artist,
transformând în reproş o foarte
inspirată etichetă pusă pe actul
curatorial. Într-un spaţiu de
trecere, la intrarea în expoziţie,
sub un bec atârnând din plafon,
ca în filmele cu interogatorii
securistice, pe o masă căreia
îi este ataşat şi scaunul din
recuzită, se afla dosarul de la
Securitate al artistului, în fapt
copii ale acestuia, plastifiate
şi puse la dispoziţia vizitatorilor.
Tentaţia de a te aşeza să intri în
lectura acestuia este uriaşă, devii
fără să vrei un fel de cercetător adhoc....
cel puţin la nivelul timpului
pe care-l cedezi lecturii şi aşezării
într-un context asupra căruia nu poţi
să te pronunţi, dar de sub care se
întrevăd câteva lucruri lămuritoare
asupra condiţiei artistului în cea mai
degajată perioadă din comunism,
aceea a liberalizării, aproape neaşteptată,
de care vorbesc o serie de istorii şi
studii, de la mijlocul deceniului şapte
al secolului trecut.
Ajuns în Baia Mare, ca absolvent
al Institutului Pedagogic al Facultăţii
de Artă din Cluj, Mihai Olos, instalat
la Şcoala Populară de Artă din
oraş, porneşte impetuos în organizarea
unui cerc de artişti, intelectuali şi
prieteni, pe considerentul că arta
contemporană lor ar putea fi regândita
şi scoasă de sub auspiciile efemerului.
În acest punct poate se află cheia
întregii opere a lui Mihai Olos, dar
la timpul respectiv, în jurul anului
1965, organele Securităţii statului
intră în vrie şi-l înconjoară cu informatori
pe cel care capătă numele de urmărire
din dosar de... „Efemeristul”. Ideea
că poate să se nască în oraş o astfel
de organizaţie, cu siguranţă n-a picat
bine organelor de Securitate, dar
ofiţerul care-l are sub observaţie
şi-i organizează întreaga reţea de
supraveghere priveşte problema
cu o jignitoare superioritate, dată de
aprecierea pe care o face că subiectul
său n-are studii integrale de pictor,
sau de sculptor, dacă nu mă înşeală
cumva memoria, ci numai pedagogice,
care-i permit doar să predea desenul
la clasele inferioare. El priveşte cu
scepticism, ironic chiar, ieşirile
tânărului Mihai Olos în lumea artistică,
culege reacţii la povestirile acestuia
despre întâlnirile bucureştene, de
exemplu, cum este cea cu Petru
Comarnescu, a cărui apreciere,
mai mult decât onorabilă, nu-l aşază,
însă, în lista celor care aspiră să ajungă
la Bienala de la Veneţia. Probabil
că reţeaua informativă a făcut să i se
restrângă şansele de a ieşi de această
dată în lumea bună a artei europene:
o amânare însă ce nu a putut să
dureze. N-am citit mai departe sutele
de pagini din dosarul de la Securitate
al lui Mihai Olos, poate cineva se
va opri asupra acestui aspect, ar fi
spectaculos un studiu cu acest subiect;
sentimentul că cineva a calculat,
numărat şi pus sub control fiecare zi
din viaţa artistului este copleşitor,
în sensul cel mai dramatic. Marea
problemă, nerezolvată de nici un
regim totalitar‚ este că viaţa adversarului
poate fi pusă sub control, opera, când
este vorba de artişti, nu.
Un frison de gheaţă se aşază
între tine şi imaginea de la
senectute a artistului, pe carel
vei regăsi în filmul despre
care deja am amintit în textul
de acum doua săptămâni.
Aşadar, iată-mă din nou, cine
ştie dacă nu este pentru ultima dată
când mă întâlnesc cu o integrală
de Mihai Olos, în expoziţia deschisă
la un an şi jumătate de la plecarea
acestuia dintre pământeni. În ultima
imagine, el pare că nu mai aparţine
spiţei acestora, chiar dacă s-a şi născut
cândva printre oameni, a absorbit,
aşa cum îl regăsim, în cele din urmă
imagini, o energie din afara lumii
acesteia, care-i dă aerul că pluteşte
peste lucruri.
Între acest moment, al deschiderii
dosarului de urmărire de la securitate
şi ieşirea din scenă a bărbatului spuzit
de lumina altei lumi, din filmul în care
are loc ritualul încercării calului, pe
care ar vrea să-l cumpere, se întinde,
cu toate rarefierile, tuşele sau absenţele
abia sesizate, un aer comun generaţiei
sale, de parcă ar fi ucenicit, de exemplu,
în compania lui Paul Neagu, la un
moment dat, atunci când firele care-şi
căutau drumul spre nod seamănă atât
de mult cu idee, abia înfiripată la
acesta din urmă,de a se interpune ca
semn, o cratimă, ca punct de legătura
între lumi. Rostirea numelui lui Nichita
Stănescu lămureşte şi acest aspect,
al transferului poetic dinspre realitatea
complexă şi narativă spre sugestia
simplificatoare, a scheletului unei
idei, uneori nici a aceluia, când realitatea
se prefigurează doar ca umbra acesteia,
cum spune poetul invocat deseori.
Nu vechimea semnului îl interesează
pe Mihai Olos, semnificaţia citibilă
imediat, ci străvechimea acestuia,
după cum spune, locul în care s-a
născut acesta, izvorul. Mihai Olos
descoperă datele unui incipit cu
rădăcinile dincolo de teritoriul expus
cronologizării, inventează povestea
şi se lasă tras înlăuntrul ei. Din lucrurile
efemere, ale texturilor perisabile,
salvează elementele consubstanţiale
unui proces de înnoire, ce s-ar putea
multiplica într-un univers previzibil,
nu atât ca repetiţie, cât asumat ca
matrice a deşertării imaginaţiei. Pe
acest traseu, toate exerciţiile sale
experimentale, nu sunt decât verificări
de funcţionare a metaforei plastice,
un lucru cât se poate de rar, dacă
nu unic în cazuistica performance-ului,
când enunţul verbal se umple de
conţinutul obiectual al combinaţiilor
vizuale. Cum altfel poate fi citit
experimentul de la mina Herja, „Aur
– grâu”, din 1972? Am dat numai
acest exemplu, pentru că, în afara
martorilor care-şi pot decanta memoria,
nu există dovezi palpabile ale acţiunii
în sine, efemera construcţie pierzându-şi
dovezile cu timpul!
Şterg cu această ocazie şi
suspiciunea că fostul regim a
colaborat la acest act ca să
obţină vreun folos ori avantaj
ideologic, punând la dispoziţia
artistului contextul în care a
fost încorporată metafora vizuală.
Toată desfăşurarea, de pe sutele de
metri ale expoziţiei, este chiar schema
citită de curatorul Călin Dan ca scenariu
posibil al unei biografii exemplare,
din care au rămas doar dovezile ce
se înfăşoară pe nodurile unde interferează
toate realităţile posibile, ca să
nască această lume abstractă, prin
care a călătorit spiritul unei generaţii.
Probabil că niciodată nu se vor mai
întâlni într-un astfel de discurs atâtea
coincidenţe ale simplităţii de care
s-a eliberat în decursul vieţii sale
Mihai Olos! Iată de ce s-a şi impus ca
textul de faţă să defrişeze, după puterea
autorului său, legăturile artei lui Mihai
Olos cu lumea în care trăia, dinspre
lumea din care venea! El poate fi,
atunci când vrea să nareze, călăreţul
căruia îi dă atributul Gornistului, la
fel de exact intrând în naraţiunea
simbolică exact ca bărbatul spuzit din
filmul de la sfârşitul vieţii... în acele
secvenţe, el nu ştie, însă, asta!
