Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Cu cărţile la vedere de Cosmin Ciotloş

Ion Mureşan, Cartea de iarnă, Prefaţă de Mihai Şora, Bistriţa-Năsăud, Edit. Charmides, 2013, 56 pag.

Deşi numele lui Rimbaud a fost convocat cel mai frecvent în definirea scrisului lui Ion Mureşan (în special în legătură cu splendida derobare care este Izgonirea din poezie, ultimul text al primului volum), un alt mare modernist francez o circumscrie mai exact: Stephane Mallarmé. Proiectul acestuia, de a încifra universul într-o carte („tout, au monde, existe pour aboutir à un livre”) e urmat cu consecvenţă nu numai în versurile uneori criptice, dar până şi în titlurile volumelor.
Toate au o rotunjime implacabilă, toate îşi conţin „eticheta”. Cartea de iarnă (1981) deschide seria. Îi urmează Poemul care nu poate fi înţeles (1993) şi, după o altă pauză uriaşă, Cartea Alcool (2010). Nu e vorba doar despre autoreferenţialitate. De altfel, nici măcar referenţial, Mureşan nu se încumetă să fie prea ades. El migăleşte, mai degrabă, complicate planuri de translare: edifică întâi, vizionar, un sistem de înţelegere a lumii, apoi îl „importă” segment cu segment între două coperte. Dacă exerciţiul acesta este, în esenţă, grav sau dimpotrivă, ludic, nu are sens să ne întrebăm. Cel mai probabil, ca orice mare construct, funcţionează după un principiu integrator. Este, deodată, şi angoasant-metafizic, şi infantil-dezinvolt.
Aşa încât diferenţa dintre el şi colegii săi de generaţie nu din carură vine. (Există critici care încearcă să-l „izoleze” pe Mureşan de restul grupului optzecist, descriindu-l ca pe un campion al sobrietăţii). Cred că ecuaţia e mult mai simplă: pentru Mureşan (care a urmat, de altfel, la Cluj, studii de filozofie) lumea e mai importantă decât literatura. Evidentei dimensiuni existenţiale a poeziei lui i-ar putea fi adăugată şi aceea existenţialistă. Şi nu doar ea. Bagajul cultural al poetului îi conţine şi pe Platon, şi pe Aristotel, şi pe cinici (Diogene, în primul rând). Nu numai bibliografia este alta, dar şi „enciclopedia”. Adică setul de cărţi şi de experienţe fundamentale, împreună cu „regulile” lor de utilizare. L-am pomenit adineauri pe Aristotel. Un gânditor frecventat, bineînţeles, şi de literaţi (mai cu seamă pentru Poetica lui). Dar frecventat într-un anume fel, cu o anume „agendă” şi cu nişte anume „obiective”. Cu totul altfel trebuie că îl citesc specialiştii. E cât se poate de clar că, să dau numai un exemplu, Florin Iaru şi Ion Mureşan vor fi căutat în cărţile Stagiritului lucruri în chip substanţial incompatibile.
Există, în prelungirea acestor consideraţii, un episod publicistic cu aparenţă de anecdotă, dar în realitate, mult mai semnificativ. În aprilie 1987 (deci la şase ani de la apariţia Cărţii de iarnă), revista „Săptămâna” găzduia o notă acidă care viza debutul fostului echinoxist. Departe de jocurile de putere ale Capitalei, Mureşan a fost multă vreme „menajat” de Barbu şi compania. Nici acum, el nu le atrage direct atenţia, ci prin mijlocirea unui articol semnat de Eugen Simion în România literară. (Intervenţia a fost reluată în volumul al patrulea din Scriitori români de azi). Printre altele, criticul glosa acolo pe marginea unor versuri celebre („Nu am decât o singură prejudecată – realitatea, / la fel cu Democrit materialistul cel care şi-a scos ochii/ pentru a nu-l stânjeni în cercetările sale făcute cu ochii minţii”). Doar că, nuanţându-le, comitea o mică inadvertenţă, rebotezându- l pe Democrit, Demodoc. (Şi acesta orb, cum ştim din Odiseea lui Homer).
Scăparea nu e gravă. Şi oricum nu justifică ironiile la care se pretează redactorii „Săptămânii”. Ea spune însă ceva esenţial despre ticurile şi despre deprinderile de lectură. Critic literar, Eugen Simion era mai apropiat de epopeile antice decât de Cicero sau de Clement din Alexandria, doi dintre cei care s-au referit la Democrit. Numele filozofului nu-i va fi spus prea multe. Sau în tot cazul, l-a găsit mai puţin relevant decât pe al poetului nevăzător care spune, la curtea lui Alcinou, povestea lui Ulise. Ceea ce pentru Ion Mureşan e o referinţă curentă, pentru Eugen Simion (şi nu numai pentru el) e un fapt oarecum exotic. E, probabil, motivul pentru care comentatorii poeziei acestuia au omis de fiecare dată să vorbească despre dimensiunea ei speculativă (folosesc acest termen pentru a evita confuzia cu ceea ce se cheamă dimensiunea filozofică a poeziei), preferând să găsească echivalenţe cu autori de facturi dintre cele mai diverse (de la deja citatul Rimbaud până la Benn, Kavafis, Stelaru, Angela Marinescu sau Ileana Mălăncioiu).
Fără ca poetul să fie cumva un dogmatic, relaţia lui Mureşan cu lumea e intermediată de o întreagă gamă de armonii culturale având ca fundal spiritul Greciei Antice. Nu e vorba numaidecât de o şcoală: epicureismul şi stoicismul stau, aici, cu lejeritate alături, pe când arta sofisticii îi este întotdeauna la îndemână. Abil disimulate, acestea predispun, însă, la o lectură înjumătăţită. Despre ce e vorba exact, ne poate da o idee un scurt poem din această Carte de iarnă e edificator: „La graniţele memoriei e atâta de frig încât/ dacă o lebădă ar fi împuşcată/ în rană un bătrân ar putea locui.// La graniţele memoriei e atâta de frig încât/ numai vecinii stau până în brâu în făină de lemn şi cântă/ numai vecinii – ca nişte flăcări verzui” (p. 11). În primă instanţă, modelul e clar. Nu altfel se derula, sub aspect logic, Elegia a doua, getica a lui Nichita Stănescu: „În fiecare scorbură era aşezat un zeu./ Dacă se crăpa o piatră, repede era adus/ şi pus acolo un zeu.// Era de ajuns să se rupă un pod,/ ca să se aşeze în locul gol un zeu,// ori, pe şosele, s-apară în asfalt o groapă/ ca să se aşeze în ea un zeu.// O, nu te tăia la mână sau la picior,/ din greşeală sau dinadins.// De îndată vor pune în rană un zeu,/ ca peste tot, ca pretutindeni,/ vor aşeza acolo un zeu/ ca să neînchină m lui, pentru că el/ apără tot ceea ca se desparte de sine”.
Pare că ambii poeţi pun în pagină acelaşi scenariu de restabilire a ordinii, a întregului. Concavităţile sunt imediat umplute, pentru ca imperfecţiunea lor să nu afecteze perfecţiunea universului. Şi totuşi, la Nichita Stănescu, regimul e unul mitologic. Zeii (chiar morţi fiind, după Nietzsche) vin să repare hiatusurile. Şi o fac cu program. Respectă ei înşişi coeziunea pe care se străduiesc s-o asigure. La Mureşan, algoritmul se complică. Intervin condiţii suplimentare, piedici de tot felul, iar metafora e deviată în permanenţă. Compoziţional, poemul său e un silogism expandat. Urmărindu-i cu atenţie premisele şi concluziile, se poate constata că acestea se află, practic, în spaţii paralele. Frig nu vorbeşte nici despre entalpia universului, nici despre coerenţa micilor erori de parcurs. Acestea sunt jocuri, manierisme logice, trucuri. Mai degrabă, poemul tematizează o dispariţie. (Morbidă sau nu). Din comunitate rămân, se pare, numai vecinii, adică numai adiacenţele. Centrul, nucleul cu alte cuvinte, martorul e absent.
Dar toate acestea numai la finalul unui joc cu două niveluri: cel intertextual, uşor recognoscibil şi cel aşa-zicând sofistic, mai greu de detectat, instituind ceea ce Eliot numea într-un eseu ceaţă a limbajului. În Cartea de iarnă, critica s-a mărginit îndeobşte să investigheze primul strat, cu rezultate foarte interesante. (Semnalez numai, în trecere, două studii din „top”: unul aparţinându-i lui Caius Dobrescu, publicat în „Vatra” în 1994, celălalt al lui Andrei Bodiu, inclus în volumul Direcţia optzeci în poezia română, din 2000). La nivelul următor, sunt foarte puţini cei care au avut intuiţia de a se aventura.
Aici văd eu marele merit al reeditării Cărţii de iarnă. În ideea strălucită (a autorului? a editorului?) de a încredinţa prefaţa nu unui critic literar subtil, ci unui filozof de meserie. Există, în rândurile semnate de Mihai Şora, o mulţime de observaţii nu doar percutante (aceasta e de la sine înţeles), dar şi, să spun aşa, ingenioase sub raport interpretativ. Lipsite de aerul de déjà vu, pe care, în mod inerent, abordările propriu-zis analitice îl emană:
„Cartea de iarnă: aşadar nu posesiunea, nu apartenenţa, nu reflexele lingvistice la care ar recurge simţul comun (Cartea iernii). Genitivul îi aparţine omului de rând. Că Ion Mureşan nu intră, de facto, în categoriile obişnuite ale mânuitorilor de cuvinte, poeţi sau nu, este limpede, iar lucrul acesta a fost deseori subliniat de comentatori. Dar aş adăuga: subtilitatea nu de aici îi vine; nu din adăstarea asupra formelor, a figurilor, nu din jonglerii lexicale ori stilistice (iar poezia română nu de măscărici duce lipsă, nici de prestidigitatori). [...] Este o luciditate fertilă în poezia aceasta: o concentrare a atenţiei articulată, cu trecerea anilor, în profesiune de credinţă: când poemul este gândit, scris, rescris la nesfârşit – nu refren, ci pulsaţie. Este o cunoaştere care acoperă, deopotrivă, poeticul şi filozoficul, în punctul lor de întrepătrundere numit prezenţă – indisociabilă de tăcere, de revelaţie, de transcendent sau indicibil.”
Ştiută pe de rost de unii dintre admiratorii lui Ion Mureşan, Cartea de iarnă reintră, aşadar, astăzi în circuit pe calea regală: însoţită de promisiunea unei noi etape de receptare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara