Aici, în Israel, toamna vine palid și, în scurt timp, își schimbă doar numele, chemându-se iarnă. Iar iernile cu care noi am fost deprinși, în România, sunt aproape inexistente. Acum e toamnă târzie, uneori ceva mai zburlită, adică plouă și e ceva, ceva mai rece… ~ncât, dacă amintesc acum de cunoscutul „Salon de toamnă“ parizian, instalat la Tel Aviv, nu trebuie să mire pe nimeni…
Era o sâmbătă ploioasă. Mai întâi era soare. Un soare cu dinți. Era rece și vânt puternic. Apoi cerul s-a umbrit în gri închis, și valurile Mării Mediterane se înfruntau cu malul, cu stâncile, cu timpul , cu istoria și legenda, ridicând stropi mari spre înalturile de-acum și de altădată...
Lumea din portul telavivian fremăta multicoloră și-și căuta rosturi de odihnă și deconectare. Bună dispoziție, oameni ceva mai zgribuliți, goană după clipa cea mai frumoasă ce poate fi. Restaurante pline, fiecare se retrăgea pe unde-i era mai la-ndemână. Venisem acolo și eu, ca să mă sărbătoresc, vizitând ceea ce se numește „Salon d’Automne International“. L-am scris special în limba lui de origine, din respect pentru vechimea sa – un secol și mai mult – ca și pentru excelenta sa istorie, pentru marea sa contribuție la progresul spiritual al lumii. Au expus, în acest cadru, inițiat și menținut anual, pe Champs Elysées, la Paris, artiști precum Renoir, Rodin, Cézanne, Brâncuși, Kandinsky, Marcel Duchamp, Le Corbusier, Leger, Matisse, Vasarely, ca și artiști evrei precum Chagall, Modigliani, Pascin, Kisling, Soutine, Mane Katz...
De-a lungul anilor, această superbă instituție a devenit, așa cum și-a propus, una din cele mai reprezentative embleme de modernitate. Ea a apărut, desigur, ca o replică revoluționară, față de salonul oficial franțuzesc al acelui timp (1903) unde conservatorismul, deși cu minunate lucrări de mare valoare bătea, într-un fel, pasul pe loc, frâna chiar expansiunea și o anume libertate creativă, frâna inovația și experimentul tinerilor artiști... Salonul a dat glas tocmai forțelor avantgardiste, înnoitoare, fiind o casă bună pentru oricine are talent, are un mesaj artistic înalt, are intenția și iscusința de a vorbi convingător sufletelor unora dintre contemporani, ca și ale altor oameni, de peste timpul imediat al creatorilor (sculptori, pictori, fotografi etc. ). Este acest mare act de cultură, acest Salon de Toamnă, o fereastră internațională, adresată unei cât mai largi audiențe publice. Și iată-mă, intrând de pe Litoralul telavivian, nu pe ușă, ci prin această fereastră...
Frigul de-afară a fost întâmpinat cu căldură și ordine și plurivalența unor fascinante jocuri de culoare, de lumină și umbră, de forme expresive, încât totul te îndemna la tihnă și meditație, ca și la înfruntare și introspecție. Recunosc, artiști de genuri atât de diferite, vorbeau, prin creațiile lor, tot feluri de limbi. Nici nu știu cum de le puteam înțelege, dar nici nu le-nțelegeam, decât frânturi, pe ici, pe colo. Totuși, aveai cu cine „vorbi“, iar dacă tu nu aveai ce spune, opera de artă, dacă își justifica menirea, ți se adresa, te incita, te încânta sau te ducea cu gândul în cu totul altă parte, acolo unde, probabil, voise artistul. O exuberantă paradă veselă și tristă, gravă, profundă, strălucitoare adesea, mă presa fizic, pe piept, prin imaginile ei, îngreunându-mi respirația... Dar era de ajuns să trec la alt grup de exponate, ca modul meu de a inspira și expira, să fie altul, mai alert, mai grăbit sau, uneori, absent. Erau acolo tot felul de expresii, de vorbe, de limbi ale artei plastice, atât de diverse, fiecare cu frumusețea ei, fiecare cu originalitatea ei, fiecare având ceva de spus. Și în acest amalgam de moduri de exprimare, m-am trezit, deodată, parte integrantă din tabloul „Turnul Babel“ al marelui pictor israelian, originar din România, Baruch Elron, expus pe simezele primului compartiment de la intrare, ca o emblematică declarație artistică, plină de sensuri profunde și esențiale. Am avut atunci bucuria și mândria – mândria?! Ha, ha!.. – să-l văd în fruntea tuturor, recunoscut astfel la valoarea sa reală integral, cu onestitate, cu respect și admirație.
... Sunetele învolburării Mării de la doi pași de noi nu pătrund aici, în sala cu reflectoare și tablouri, cu sculpturi și lume de bun-gust, dar eu la ea, la marea aceasta imensă, demonică și supărată, mă gândesc privind creația lui Baruch Elron, căci de pe apa aceasta, aproape neagră și cu valuri înfricoșătoare, ridicate până la parapet, revăd imagini ascunse de demult în imaginația mea, despre Potop și despre Arca lui Noe. Supraviețuitorii Potopului au fost babilonienii, cu regele lor, Nabucodonosor, cel care a reluat o idee mai veche, împreună cu oamenii săi, aceea de a urca un turn până la cer... Nabucodonosor – cel care a distrus Templul nostru, al evreilor, cucerindu-ne și risipindu-ne, și luându-ne prizonieri. Nu mă-ndoiesc că evreii exilați și prizonieri în Babilon au avut contribuția lor la edificarea Turnului care, desigur, l-a supărat pe Dumnezeu, căci Omul – cu O mare – încerca trufaș să se înalțe pe sine, fără ajutorul și mila divinității. Să- și dovedească absența limitelor sale. O religie nouă ar fi putut astfel să apară, închinată Omului și cutezanței sale! Dar Dumnezeu a știut să diversifice limba unică de până atunci, ca să nu se poată înțelege oamenii, constructorii între ei. Și Turnul n-a mai putut fi desăvârșit! Deci Dumnezeu însuși a vrut să nu ne-nțelegem între noi, oamenii. Dar iată magnifica metaforă a lui Baruch Elron! Turnul pictat de el nu-i atât de înalt, ca la alți pictori renumiți. Dar are mai multe picioare! Omenești. Fiecare picior e de altă culoare, ceea ce-mi sugerează o altă nație, o altă limbă; oamenii nu se văd, încă au capul și trupul în turn, încercând probabil să găsească noi și noi soluții pentru idealul lor. Ce-o fi între ei? Cum își vorbesc? Dar fiind obligați să fie împreună, cred că au găsit mijloace de comunicare, cu toate că multitudinea de forme ale cuvintelor e-o piedică spre unire. Totuși, iată, ei sunt împreună. Vrând, nevrând. Invățând unii de la alții. De fapt, noi suntem încă în Turnul Babel.
Dar fiți atenți: picioarele astea colorate diferit unul de altul, ce indică diversitatea lumii pe care se sprijină Turnul – MERG! Și, formidabil!, merg în aceeași direcție, în același sens. Iar construcția, deși n-are înălțimea visului inițial, parcă aproape că e terminată, și în interior este viață și freamăt. Poate sunt conflicte, se văd căzând în afară insignifiante lucruri cu valoare de simbol (ce nu-mi sunt încă destul de clare) dar, important e că, în ansamblu, Turnul multinațional merge, înaintează, e dus de oameni, de pașii lor semnificativi. Incotro, DoamneDumnezeule?! Încotro?!... Din adâncurile istoriei, Turnul lui Elron vine, ba nu, se duce, și toți suntem purtătorii lui, deși Puterea Divină ne-a împleticit limbile. Iată, zice marele pictor, totuși comunicăm. ~naintăm, Doamne, toți, împreună. Și buni și răi!...
Sunt încă multe înțelesuri, dacă privim atent Turnul Babel al lui Baruch Elron. Satisfacția interpretării lor, a descifrării, ne poate lumina, ne poate da, printre altele, bucuria că existăm, că pășim, că... Iată, de pildă, încă un sens important: sus, la încheierea construcției, pictorul preferă să nege nerealizarea acestui vis îndrăzneț al Omului vizavi de Divinitate, și-n loc să fie o construcție nefinalizată, Turnul se termină cu o cupolă, poate de Templu, poate în amintirea, cumva, a celui distrus de Nabucodonosor, pribegindu-i pe evrei, și determinându-l pe Verdi să-i redea, într-un plâns magnific: „Acordați a profeților harpă,/ Care-ascunsă în sălcii stă mută/ Amintind strălucirea trecută,/ Unei vremi ce demult ne zâmbea./ Cântă harpă a noastră durere,/ Plângi în strune a robilor soartă/ Sau revarsă în inimi putere/ Suferința s-o știm a-ndura,/ Noi să știm a-ndura“...
Dar ce este măreț în pașii babilonienilor care suntem, cu sau fără voia noastră, e că nu noi suntem cei duși de alte forțe, ci noi ducem turnul care are ca-ncoronare ( parcă este și o coroană, acolo, sus!) cupola aurită. Și, privind atent, înțelegem că această cupolă e însuși globul pământesc. Destinul lumii, deci, e dus de noi, atât că nu știm unde! Iar Turnul Babel al lui Elron, este frumos, simbolic și suprarealist, însă de un zguduitor realism oniric și filozofic.
Cât despre expoziția care a adăpostit pe malul Mediteranei israeliene minunate comori, este și ea, desigur, un fantastic Turn Babel al cutezanței atiștilor. Au încântat aerul luminat al expoziției și al multora dintre cei ce-am fost acolo, creațiile Danielei Ament, Jacques Vainuska, Nir Ytzhak, Malka Tsensiper, Moshe Muky, Dina Babai, Ada Bahat, pe lângă atâția alți israelieni și numeroși, foarte numeroși, alți artiști din lume. Fiecare pe limba lui, fiecare cu farmecul lui, unul mai așa, altul mai altfel, celălalt diferit de toți și toți împreună. Salonul Internațional de Toamnă, culisat de la Paris la Tel Aviv și implementat cu valori de oriunde și de orice obârșie, s-a constituit, ca o minunată fereastră a cutezanței și frumuseții Omului! Nu întâmplător, pe primele simeze se află expuse „Turnul Babel“, alături de originalele și exceletele „Ferestre“ ale lui Baruch Elron. În ochii mei, el poate fi considerat tutorele acestui excelent act de cultură telavivian!
...Am plecat pe-o ploaie torențială, marea se zbuciuma grandios și destul de amenințător, sugerându-mi cam cum ar fi putut să fie un potop. Dar Turnul Babel triumfa, purtat de oameni spre niciunde...
Roni Căciularu
Petah Tikva, Israel
