Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Scrisori Inedite:
Către Mircea Eliade de Mircea Handoca

Monografiile consacrate lui Mircea Eliade (în România, America, Franţa, Germania etc.) au drept "materie primă" corespondenţa emisă şi primită de savant. Date, fapte, idei, întâmplări, proiecte, călătorii, judecăţi de valoare sunt extrase din epistole şi comentate - mai mult sau mai puţin meşteşugit. "Coloana vertebrală" a biografiilor eliadeşti e constituită din acest fantastic corpus epistolar1 (numărul notelor de subsol referitoare la scrisori depăşeşte celelalte trimiteri. Au rămas încă inedite peste o mie de misive avându-l pe Eliade expeditor sau destinatar. Considerând că viitorii exegeţi vor găsi, în paginile neapărute încă, suficient material documentar, pledez pentru cunoaşterea acestor mine informaţionale. România literară oferă deocamdată ospitalitate alăturatelor texte emise de Giuseppe Tucci, Raymond Queneau şi Jaroslav Pelikan.

Giuseppe Tucci (1894-1984), orientalist şi lingvist celebru, îl captivează pe Eliade din anii liceului. Primul articol pe care i-l consacră se intitulează Taoismul - pe marginea cărţii lui Tucci.

Îl va întâlni la Calcutta, în casa profesorului Dasgupta, în ianuarie 1929:

"Neaşteptat de tânăr, viguros, debordând de vitalitate, lucrând la mai multe cărţi deodată - istoria logicii indiene, liturghia tantrică a zeiţei Durgâ, simbolismul templelor tibetane, venise să-l consulte pe Dasgupta cu privire la un detaliu de logică indiană budistă, al căror original sanscrit fusese pierdut şi care nu supravieţuiseră decât în traducerea tibetană şi chineză".2

Într-o zi, Tucci îi vorbise despre norocul pe care-l are ca să poată lucra, la 22 de ani cu Dasgupta.

Cei doi se vor reîntâlni în timpul reîntoarcerii în ţară. Cu acelaşi vapor, Tucci de curând ales membru al Academiei Italiene se înapoia la Roma după o lipsă de şase ani, cu o imensă colecţie de manuscrise şi cărţi rare, achiziţionate pe parcursul expediţiei în Tibet.

"Ne plimbam pe punte şi Tucci îmi vorbea de Institutul Oriental pe care-l plănuia. Nu va fi o simplă instituţie academică, ci în primul rând un şantier în care vor putea lucra tineri savanţi asiatici, şi nu numai istorie antică şi arheologie, ci şi probleme de cultură şi istorie contemporană. Trebuie să scoatem Asia din muzee şi biblioteci, acolo unde o înfundaseră orientaliştii secolului trecut. Asia constituie un complex de civilizaţii vii".3

În perioada bucureşteană, asistentul Catedrei de logică şi metafizică a lui Nae Ionescu urmărea îndeaproape, cu interes, activitatea ştiinţifică a celui mai avizat şi necontestat cercetător al buddhismului.

Nu-şi poate stăvili entuziasmul faţă de tânărul savant italian, cunoscător la perfecţie al chinezei, japonezei, mongolei, sanscritei, ebraicei şi a celor peste 30 de dialecte tibetane. Puterea lui de muncă îl impresionează.

"Tânăr, palid, nervos, cu părul în permanentă dezordine, pare mai degrabă un savant din secolul romantismului decât un erudit modern. Nu are nimic din rigoarea exterioară, din omogenitatea şi sicitatea omului de ştiinţă modern. Nu-l poţi asculta fără să te interesezi imediat de buddhism. Nu-l poţi privi un ceas fără să nu te apuce un dor nebun de muncă." 4

Vicisitudinile vieţii vor face imposibilă o nouă revedere. Corespondenţa dintre ei (aşa cum vom vedea) continuă. Eliade a tipărit (înainte de război!) două articole în publicaţia condusă de Tucci. 5

Cele două cărţi ale lui Eliade apărute în 1949 (Tratatul de istorie a religiilor şi Mitul eternei reîntoarceri) atestă locul eroului nostru în primele rânduri ale savanţilor lumii.

Tucci îl invită la Roma în primăvara lui 1950 spre a conferenţia despre Tantrism şi şamanism în cadrul Institutului de studii orientale de sub conducerea sa.

Citind Maitreyi, în traducere franceză, Tucci, ca şi Bachelard va fi fascinat, mărturisind: "Ceva dintr-o Indie contemporană autentică se reflectă într-o operă literară europeană."

Ce doi se vor regăsi în 1953 la Ascona, în cadrul Eranosului, unde s-a dezbătut tema Simbolismul şi semnificaţiile religioase ale Pământului în diferite culturi. Expunerea lui Tucci s-a referit la Tibet, iar cea a lui Eliade la civilizaţiile arhaice şi orientale integrate în perspectiva generală a istoriei religiilor.

în 1976, publicând volumul Occultism, Witchcraft and Cultural Fashions (Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale) la Editura Universităţii din Chicago, i-l dedică:

"Lui Giuseppe Tucci, în amintirea discuţiilor noastre la Calcutta, între 1929-1931"

La moartea învăţatului italian, îndurerat - va semna necrologul în History of Religions XXIV, 1984, noiembrie 2, p. 157-159.

Relaţiile lor epistolare îmi erau de multă vreme familiare. Cu aproape două decenii în urmă am publicat în Manuscriptum şapte scrisori ale lui Tucci şi una a lui Eliade.

Nu pot lăsa la o parte impresiile de lectură ale marelui orientalist datate 7 august 1951:

"Am avut liniştea necesară ca să citesc cartea dumneavoastră despre şamanism, care mi se pare că poate fi întru totul la acelaşi nivel ca Tratatul de istorie a religiilor; aţi reuşit cu adevărat să reconstituiţi ritualul şi experienţa şamanică, izolând-o de formele paralele cu o precizie admirabilă, care este cea mai bună dovadă nu numai a doctrinei d-stră, ci a profunzimii d-stră de gândire.



Dumneavoastră ştiţi că eu sunt întotdeauna foarte sincer şi că nu intră în obiceiul meu să fac complimente fără rost: cartea d-stră este una din puţinele care aduc o contribuţie nouă şi definitivă. Voi vorbi despre aceasta şi în presa cotidiană, pentru că şi publicul nostru cult a început să se intereseze de aceste probleme.

Rămân mereu nerăbdător să cunosc proiectele d-stră pentru noul an; aş vrea să le cunosc înainte de octombrie, în aşa fel încât să fiu în măsură să pregătesc programul activităţii de anul viitor".6

Apelativele iniţiale ale răvaşelor lui Tucci (cele de faţă, ca şi cele publicate anterior) sunt: Dragă Mircea, Dragă Profesore, Dragă prietene, Ilustre şi drag prieten, Dragul meu coleg şi prieten. Deşi formula de adresare variază - permanent întrevedem cordialitatea relaţiilor.

Scrisorile din 1955 se referă la Congresul al VII-lea de istorie a religiilor, condus de Pettazzoni. Se vede că, la acest eveniment, Eliade, departe de a fi fost un figurant, a jucat rolul liantului dintre participanţii italieni şi cei francezi.

Comunicarea ţinută de el - despre Zborul magic îl impresionează profund pe Joachim Wach, care-l invită să ţină nişte cursuri la Universitatea din Chicago.

Într-adevăr un... Zbor magic, aşteptat cu înfrigurare de un deceniu.

În timpul pregătirii Congresului şi respectiv în toiul schimbului de scrisori cu Tucci - eroul nostru a fost trezit într-o noapte de un miros de cadavru: negul pe care-l avea de mulţi ani la subţioară se infectase şi sângera, amestecat cu puroi. Jurnalul şi Memoriile prezintă în câteva pagini "evenimentul". Acest fapt existenţial survine în perioada când redacta un studiu erudit: Mort et initiation.

Transcriu din Jurnalul inedit un paragraf neîncredinţat de autor tiparului.

Gândindu-se la propria moarte, nu e disperat. îi pare doar rău că nu vor fi scrise niciodată lucrările plănuite:

"Continuam să regret că am avut acest ghinion de a mă opri în pragul celor 50 de ani. Ce părere sublimă îmi făceam în acel moment, de cărţile pe care nu le-am scris, în special de volumul al II-lea din Traité, de Nostalgia Paradisului. Mi-am adus aminte de ce-mi spunea o dată Cioran de destinul României moderne: n-a fost să fie! Am zâmbit. îmi părea rău. încă 5-6 ani de activitate şi aş fi avut timp Ťsă spun esenţialulť...

Operaţia care i se face la Spitalul Curie reuşeşte! "Temerea" se destramă. Parcele au fost mai îngăduitoare, dăruindu-i încă trei decenii. Esenţialul a putut fi spus!

Raymond Queneau (1903-1976) e cunoscut în special ca poet suprarealist şi romancier. Istoriile literare se referă la ironia ca dominantă a scrierilor sale. Queneau foloseşte argoul şi limbajul cotidian. Cele mai des citate volume ale sale: Un... rude hiver (1939), Pierrot, mon ami (1943), Zazie dans le métro (1959), Les fleurs bleus (1965).

Memorialistica eliadistă se referă de câteva ori la Queneau, pe care-l prezintă cu simpatie. Raymond Queneau a fost redactor al Editurii Gallimard şi, în special în această calitate, a avut mai multe întrevederi cu Eliade. încă din vara anului 1947 i-a solicitat scriitorului român un studiu introductiv pentru o monumentală Istorie a literaturilor. După patru ani manuscrisul e depus, dar celebra Encyclopedie de la Pléiade va vedea lumina tiparului de-abia în 1956. Capitolul introductiv din această lucrare de referinţă, intitulat Littérature orale aparţine lui Eliade. Din acest an datează misiva reprodusă alăturat. Proiectul acestei Istorii a religiilor - după ştiinţa noastră - nu a fost realizat.

Capitolul Mituri şi simboluri (repartizat lui Eliade) conţine titlurile Tratatului de istorie a religiilor, apărut în ianuarie 1949.

Jaroslav Pelikan (1923-2006) e mai puţin cunoscut în România de către marele public, deşi specialiştii îl consideră drept unul din cei mai importanţi istorici ai creştinismului din secolul al XX-lea.

Renumit poliglot, prestigios savant, el e autorul câtorva zeci de tratate şi lucrări, traduse în toate limbile de circulaţie.

în româneşte au apărut la Editura Humanitas: Fecioara Maria de-a lungul secolelor şi Isus de-a lungul secolelor, iar la Polirom s-au publicat trei din cele cinci volume monumentale din Tradiţia creştină.

Jaroslav Pelikan a murit în mai 2006, răpus de un cancer pulmonar.

Venit în toamna anului 1956 la Universitatea din Chicago, Eliade se împrieteneşte din primele zile cu acest "istoric al teologiilor creştine", cu 16 ani mai tânăr ca el.

Memorialistica evocă extraordinara atmosferă ce domnea la Facultatea de Teologie din Chicago, acum jumătate de veac:

"M-au impresionat de la început amabilitatea şi, în special, toleranţa confesională a colegilor mei. Majoritatea aparţineau diferitelor tradiţii protestante, dar erau doi unitarieni, un israelit, un Ťagnosticť ş= ateu?ţ şi un budist... Cu timpul se vor adăuga încă un profesor evreu şi câţiva catolici. Un asemenea pluralism religios, greu de închipuit într-o facultate europeană de teologie, suscită interminabile dialoguri şi asigură autenticitatea colaborării dintre diferite departamente ş...ţ. N-am uitat multă vreme acele zile glorioase de octombrie, pădurile de aramă şi lacul sumbru, pe malul căruia îmi plăcea să mă plimb cu noii mei prieteni: Jaroslav Pelikan, Robert Grant, Nathan Scott!"7. Mutându-se în 1962 la Universitatea din Yale (unde a fost şi decan), Jaroslav Pelikan păstrează în continuare legăturile cu Eliade. Corespondenţa sugerează că "depărtarea" a cimentat preţuirea reciprocă a celor doi.



Textele alăturate prezintă probleme teologice, pedagogice şi organizatorice, precum şi un amănunt autobiografic, cu implicaţii folclorice. Amuzant este că, pe lângă informaţii ştiinţifico-didactice, găsim indicaţii precise despre ora plecării şi sosirii curselor de avion, precum şi programul dejunurilor oficiale.



Scrisoarea lui Tucci din 1936 se află în original în arhiva mea. Toate celelalte (Tucci, Queneau şi Pelikan) le am în fotocopii.

Mircea Handoca

________________

1 Există - până în prezent - nouă volume (peste 4000 de pagini): Mircea Eliade şi corespondenţii săi, Ed. Minerva, 1993; Natale Spineto: L'histoire des réligions a-t-elle un sens? şCorespondenţa cu Raffaele Pettazzoniţ, Ed. de Cerf, Paris, 1994; Europa, Asia, America, şCorespondenţă emisă, A-H, Humanitas, 1999ţ; Mircea Eliade şi corespondenţii săi, vol. II, Minerva 1999; idem, vol. III, 2003; Europa, Asia, America, vol. II şi III, Humanitas, 2004; Dialoguri întrerupte, corespondenţă cu Ioan Petru Culianu, Ediţie îngrijită şi note de Tereza Culianu-Petrescu şi Dan Petrescu, Prefaţa Matei Călinescu, Ed. Polirom, 2004; întotdeauna Orientul (cu Stig Wikander), editor Mihaela Timuş, Ed. Polirom, 2005. Adăugăm volumele omagiale şi de corespondenţă ale altora (Jung, Scholem, Cioran, Sergiu Al-George, Gh. Bulgăr etc.). Publicaţiile săptămânale sau lunare, din ţară şi străinătate, au tipărit masiv această corespondenţă. România literară a găzduit şi ea, de peste zece ori, inedite de şi către Eliade (nr. 39/1994, 5/1995, 39/1996, 31/1997, 19 şi 43/ 1998, 18, 29, 40/1999, 20/2000, 37/2003 etc.).

2 Mircea Eliade, Memorii, ediţia a III-a, Ed. Humanitas, 2004, p. 169.

3 Idem, p. 205.

4 Mircea Eliade, Tucci, în Vremea, VII, nr. 322, 21 ianuarie 1934, p. 6.

5 La yoga e la spiritualitá indiana, în Asiatica, iulie-aug. 1937 şi La Concesione delle libertŕ, în Asiatica, 1938.

6 Manuscriptum, nr. 3, iulie-aug.-sept. 1988, p. 182.

7 Memorii, op. citat, p. 494.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara