Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Cătălin Gomboş: Şase schiţe de Alex. Ştefănescu


Prozator la 24 de ani

A apărut un nou prozator! Are un nume din care nu se poate deriva un adjectiv de genul ,,eminescian", ,,călinescian" etc. - Cătălin Gomboş - şi o vârstă considerată a poeziei: 24 de ani. Totuşi, a apărut un nou prozator! Scrie concis, inteligent, livresc şi poetic. Este familiarizat cu mitologiile neeuropene (a studiat doi ani la Baghdad) şi cu secretele vieţii politice (a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Politice din Bucureşti). În 1999 a sărit de cinci ori cu paraşuta de la înălţimea de 1000 de metri.
Când scrie proză, face la fel; se aruncă în gol. Trece direct la subiect, fără să-l pregătească în vreun fel pe cititor, relatează pe scurt o întâmplare, la persoana întâi sau a treia, şi, abţinându-se de la orice comentariu, pune punct relatării. Dar naraţiunea sa are ecou în conştiinţa cititorului.
Bizar autor! Straniu mod de a scrie!
În ceea ce mă priveşte, sunt convins că va ateriza cu bine în literatura română. Va fi, poate, un Borges al nostru.






Plaja

Nu ştiu cum am ajuns acolo, pe acea mică plajă ascunsă între stânci. La prima vedere părea pustie, dându-mi plăcuta senzaţie că eu eram primul om care păşea prin acele locuri. M-am îndreptat spre mare, cu intenţia de a înota puţin. Nu făcusem decât câţiva paşi, când am auzit un ţipăt ,,Stai!". M-am uitat în direcţia de unde venise. Un bătrânel era ghemuit la pământ şi scormonea nisipul, de parcă ar fi căutat ceva. L-am întrebat de ce mă strigase. M-a privit serios. ,,Am văzut că te îndreptai spre mare şi exista pericolul să duci în apă câteva fire de nisip".
,,Şi ce dacă le-aş fi dus?"
,,Cum ce dacă? În nisipul acestei plaje se găsesc Adevăratul Graal, Unica Piatră Filozofală, Singura Cheie a Absolutului, ascunse, toate, sub forma unui suprem număr magic - număr care dacă este scris cu cifre evreieşti ne dezvăluie Numele Secret al lui Dumnezeu - la care eu trebuie să ajung numărând toate boabele de nisip."
Doar cu un efort considerabil mi-am stăpânit râsul la auzul unei asemenea enormităţi. I-am cerut să îmi spună de câţi ani crede el că are nevoie ca să termine de numărat şi ce se face atunci când bate vântul. Fără să mă privească, mi-a răspuns că plaja aceea nu se supune legilor Universului - vântul nu bate nicioadată, timpul nu îşi lasă amprenta - şi că, oricum, crede că în echivalentul a trei-patru sute de ani va fi gata.
După ce bătrânelul a tăcut, am mai stat puţin acolo, admirând marea. Am remarcat că într-adevăr nu se simţea nici o adiere de vânt deşi, în mod normal, la acea oră briza marină era destul de puternică...
Plecasem de ceva timp, când o pietricică m-a înţepat în călcâi, amintin-du-mi că încă sunt desculţ. Mi-am scuturat nisipul care mi se lipise de tălpi, mi-am pus pantofii, apoi am plecat mai departe fluierând.

Euforie

Totul se scufundă într-o beţie de culori. Păsările se târâie pe pământ, şerpii zboară învârtindu-şi cozile, lupii se hârjonesc cu mioarele, iar oamenii s-au prins în horă alături de urşi. Fulgi de zăpadă caldă îşi dispută covorul de flori cu fluturi de curcubeu. În poiana de lângă lac, ielele dansează pe muzica frunzelor şi a valurilor, învăluite de lumina veşnicului crepuscul.
Scufundat în râul de nectar, ascult peştii cântând.

Scribul

Cu multe veacuri în urmă, cineva sau ceva, i-a dat darul de a vedea himericele vise, de a auzi imaterialele gânduri. Nu ştie dacă a fost vreunul din străvechii zei ai barbarilor sau cel pe care creştinii îl numesc Dumnezeu. Atâta vreme a petrecut pe vârful acestui munte unde noaptea este veşnică, încât câteodată are impresia că el e cel care a fost martor la naşterea primilor zei, şi a descris cum aceştia
i-au alungat pe oameni din Grădinile Fericirii, pedepsindu-i apoi cu Potopul. În puţinele clipe de răgaz pe care le are încearcă să îşi dea seama dacă toate aceste imagini fugare care îi ţin loc de amintiri sunt ale lui sau doar frânturi din visele şi gândurile care plutesc în jurul său. Zadarnic îşi închide ochii şi îşi astupă urechile, zadarnic urlă ridicându-şi pumnul către cer. Căci legea scrijelită chiar de mâna lui la început spune că menirea Scribului nu e să îşi amintească şi să judece, menirea lui e să observe şi să-nscrie-n stâncă.

Îngerul

Rătăceam aşa, fără vreo ţintă anume, delectându-mă cu miresmele, imaginile şi sunetele acelei zile de început de martie. Întotdeauna mi-a plăcut primăvara, însă mi-a luat ceva timp ca să îmi dau seama de adevăratul motiv al acelei infuzii de energie şi bună-dispoziţie pe care o simt de fiecare dată când prima ploaie călduţă din an dă semnalul trezirii la viaţă. Căci nu atât în regenerarea naturii stă secretul senzaţiei de atotputernicie care mă cuprinde, cât în priveliştea miilor de anonimi care trec zilnic pe lângă mine absenţi la tot ceea ce se întâmplă în jur, preocupaţi cum sunt să-şi plângă de milă. Astenie de primăvară... Iată un sentiment care, deşi nu l-am cunoscut niciodată, mi-a adus mai multe împliniri decât toate celelalte la un loc.
Dar, să revin la acea zi de început de martie. La un moment dat ajunsesem într-un parc sau pe o stradă pustie. Deşi nu mai reţin locul, îmi amintesc că nu mai era nimeni altcineva acolo în afară de mine. Cum mergeam eu nepăsător, fredonând un cântecel (cred că era Sympathy for the Devil al lui Stones), brusc, mă trezesc trântit la pământ de un individ care parcă apăruse de nicăieri. M-am ridicat furios, ferm hotărât să-i administrez o corecţie mitocanului. Când l-am văzut însă, mânia mi-a pierit ca prin farmec. Cel care mă lovise era un înger. Şi, pe deasupra, beat, judecând după mirosul de alcool pe care îl degaja.
După câteva încercări, a reuşit să se pună pe picioare. S-a lovit de câteva ori cu mâna peste aripile murdare, încercând probabil să scuture praful de pe ele, apoi m-a privit. Încet-încet, zâmbetul tâmp care-i era întipărit pe figură a început să i se şteargă, iar uimirea din ochi i se transformă în groază, pe măsură ce realiza că eu nu sunt o fiinţă asemănătoare cu el. Probabil că era unul din îngerii aceia care de la începutul timpului nu părăsiseră cel de-al nouălea cer. În viaţa lui nu văzuse vreun om, ba mai mult, nici nu îşi închipuia că noi existăm. Nu-i de mirare că era speriat; din câte ştia el, singurii îngeri fără aripi erau aceia care îl ascultaseră pe Lucifer, fiind apoi exilaţi de Dumnezeu în Infern.
Gândul că eram considerat un demon mă umplu de veselie. Era o situaţie prea frumaosă ca să nu profit de ea. M-am încruntat înspre îngerul care încremenise în faţa mea, neîndrăznind să scoată nici un sunet şi, rânjind sadic, am lovit cu piciorul în pământ. Urmă un zgomot ca de tunet. Îngerul dispăru fulgerător, lăsând în urmă câteva pene albe ce pluteau stingher prin aer. La scurt timp, din direcţia în care plecase se auzi o bufnitură urmată de un ţipăt (probabil că se izbise de un copac sau de o clădire) însă nu m-am uitat, fiind preocupat de identificarea originii sunetului care îl alungase. Mi-am coborât privirea. În locul piciorului pe care mă aşteptam să îl zăresc, am descoperit o copită. O idee nebunească mă determină să îmi pipăi fruntea. Nu mică mi-a fost uimirea atunci când mâna mea a întâlnit, cam la trei degete deasupra sprâncenelor, două excrescenţe osoase.

Theseus şi Minotaurul

Legenda spune că Theseus, fiul regelui atenian Aegeus, a pătruns în labirintul construit de Dedal din ordinul regelui Minos şi l-a ucis pe Minotaur, după care şi-a găsit drumul înapoi folosindu-se de ghidul infailibil care era firul Ariadnei. Respectul neţărmurit pentru nobilele familii ale
Atreizilor, Atenei şi Tebei, cu ai lor regi şi eroi, toţi rude mai apropiate sau mai îndepărtate ale lui Theseus, precum şi admiraţia pentru înţelepţii istorici care ne-au transmis această informaţie, mă determină să nu pun la îndoială veridicitatea ei.
Totuşi, spiritul speculativ sădit în mine de acest sfârşit de secol şi o impertinenţă ieşită din comun, datorită căreia nesocotesc consecinţele ce ar putea să apară ca urmare a mânierii măreţilor zei din care aceste familii se trag, mă fac să îmi imaginez un mic scenariu.
Se ştie că Minos era fiul Europei şi al lui Zeus-taurul. Se prea poate ca, în semn de omagiu pentru tatăl său, să îşi fi luat supranumele de taur, iar la ceremonii chiar să se fi deghizat în acest animal. Ori, una dintre cele mai importante ceremonii era cea nupţială. Mi se pare logic ca pruncul conceput în noaptea nunţii să se numească Minotaur, ceea ce înseamnă taurul lui Minos; acest fenomen mai există şi azi în comunităţile rurale, unde copiii sunt strigaţi cu numele părinţilor - ,,măi, al lui Cutare, ia vino tu aici!".
Să presupunem acum că, într-una din zile, neastâmpărat ca toţi copiii, fiul lui Minos a scăpat de sub supravegherea servitorilor şi s-a rătăcit în labirint. Ani întregi a căutat în zadar ieşirea, până ce într-o zi s-a întâlnit cu Theseus. După o luptă pe viaţă şi pe moarte, Minotaurul l-a ucis pe Theseus şi, urmând firul Ariadnei, a ieşit din labirint substituindu-se eroului atenian.
Bine, bine, veţi întreba, dar cum de nu şi-a dat seama nimeni?
Întrevăzând această dificultate în scenariu, am cercetat puţin arborele genealogic al lui Theseus. Nu mică mi-a fost bucuria atunci când am descoperit că stră-stră-străbunicul lui Theseus a fost Zeus. Chiar şi cei cu imaginaţie mai săracă vor ghici că sămânţa unui zeu (mai ales a unui crai precum Zeus) are însuşiri deosebite, imprimând aceleaşi trăsături nobile urmaşilor pe multe generaţii. Deci, teoretic, ar fi fost posibil ca Theseus şi Minotaurul să aibă aceeaşi înfăţişare, aceeaşi voce etc.
Însă aceasta nu este decât o speculaţie.

Craniul

Se născuse ca un câine şi murise ca un câine. Trecuse prin viaţă neobservat de nimeni, poate doar de copiii care, atunci când avea curajul să îşi părăsească ascunzişul ziua, îl fugăreau râzând de ţeasta lui roşie, rămasă fără păr în ziua în care arsese adăpostul pentru săraci unde trăia. Momentul lui de glorie, şi acela postum, fusese când călăul însărcinat de rege să distrugă paraziţii îi ridicase capul, intrigat poate de rotunjimea perfectă a craniului, pentru a-l azvârli rânjind spre mulţimea de gură-cască.
De aceea nu înţelegea Zeul iubirea arătată de Muză acestui muritor. În ziua în care o întrebă, câteva secole după moartea lui (care au fost doar clipe pentru zei), Muza zâmbi. Căci undeva, un alt om privea uimit craniul perfect şi, pentru el, rostea cuvintele ce-aveau să supravieţuiască timpului: ,,To be or not to be, that is the question".