Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Cîteva bătăi de pleoapă de Sorin Lavric

Cele mai neplăcute coşmaruri sunt cele în care îţi lipseşte putinţa fugii. E vorba de starea aceea înfiorătoare cînd, pe măsură ce pericolul se apropie, eşti incapabil să schiţezi vreun gest de eschivă. O greutate de plumb ţi se aşază în membre şi toată energia de care dispui, în loc să urmărească înlăturarea primejdiei, se concentrează asupra simţirii ei. E ca şi cum s-ar petrece o inversare a priorităţilor de supravieţuire: în loc să te aperi, contempli apropierea dezastrului. Şi astfel, spaima provocată de ameninţare devine mai nocivă decît ameninţarea, frica crescînd pînă la acel prag de expansiune interioară cînd reacţiile instinctuale dispar. O paralizie generală se înstăpîneşte şi o dată cu ea şi conştiinţa înnebunită că deznodămîntul e inevitabil.

Cazurile acestea de pasivitate înfricoşată au ca trăsătură distinctivă absenţa perspectivei. Totul se închide în jur şi, din marele cuprins al lumii, nu mai rămîne decît perceperea exacerbată a pericolului. Ceea ce face ca o situaţie-limită să fie fără ieşire nu e atît faptul că e iremediabil pierdută, ci că întreaga vlagă se adună în perceperea ei pasivă. Deşi dureroase, genul acesta de coşmaruri nu durează. Toate nenorocirile petrecute în somn au marele avantaj că sînt trecătoare, dovadă imensul sentiment de uşurare pe care îl încerci la trezire. Dar ce te faci cînd, trezindu-te din coma în care ai fost aruncat de un accident vascular cerebral, realizezi că adevăratul coşmar abia începe? Şi că paralizia totală la care ai fost condamnat e însoţită de conştiinţa nealterată a tragediei în care ai nimerit? Că aşadar trupul ţi-e mort, dar spiritul ţi-e viu şi intact, pregătit să înregistreze cele mai mărunte detalii ale nenorocirii întîmplate?

Acesta e cazul lui Jean-Dominique Bauby, redactor-şef al revistei Elle, care a suferit pe 8 decembrie 1995 un accident vascular în urma căruia toate funcţiile motrice i-au fost distruse. Nu se putea mişca, nu putea mînca şi nici vorbi. Posibilitatea apărării, a fugii sau a eschivei era exclusă. Ochiul drept îi fusese cusut pentru a fi preîntîmpinată infectarea globului ocular şi doar cel stîng era destul de teafăr spre a-i asigura o legătură vizuală cu lumea. Singurul mod prin care mai putea comunica cu persoanele din jur era să mişte pleoapa stîngă după un anumit cod.

Medical, sindromul lui Jean-Dominique Bauby poartă numele de "locked-in". Adică: închis în sine. Jurnalistul francez era închis pe dinăuntru, în pro­pria-i carapace de carne. Şi, din interiorul acestui trup ermetic, percepea lumea înconjurătoare cu o acuitate ce nu era cu nimic mai prejos de cea a unui om sănătos. În plus, putea gîndi, asociind ideile cu acea intensitate pe care numai disperarea i-o putea da. Probabil că la nici un alt om vorba aceea grecească, inspirată de asemănarea etimologică dintre soma (corp) şi sema (temniţă), nu s-a potrivit mai bine ca la Dominique Bauby: "trupul este temniţa sufletului". Îngropat de viu în coşciugul somatic al trupului paralizat, ziaristul nu mai avea la îndemînă decît o singură formă de a-şi întîmpina destinul: să consemneze în amănunt stările, zilele şi impresiile pe care calvarul bolii i le prilejuia. Un jurnal întocmit pe marginea unei suferinţe autiste, de către un om care fusese izolat parcă într-un costum etanş de scafandru. Şi fiindcă nu putea mişca mîna spre a scrie, îşi dicta gîndurile tinerei Claude Mendibil, care avea să stea lîngă el în ultimele luni de viaţă. Rezultatul dictării vor fi nişte însemnări stranii, un fel de jurnal intim scris cu mîna altuia, ce aveau să fie traduse în 30 de limbi.

Sunt două motive care fac din Scafandrul şi fluturele o lucrare aparte. Mai întîi, cartea e scrisă de un muribund a cărui conştiinţă e suficient de lu­cidă pentru a nu se lăsa furată de speranţe: ştie că nu mai are nici o şansă şi că e paralizat definitiv, fiind pe deasupra supus unei lente degenerări a părţii de creier rămase intactă. "Am început să vorbim despre locked-in syndrome. Mai întîi şi-întîi, e o raritate. Chiar dacă asta nu mă consoleză cu nimic, ideea e că sunt tot atîtea şanse să cazi în această capcană infernală cîte sunt să cîştigi potul cel mare la loto. Aici, la Berck, nu suntem decît doi pacienţi cu simptome de L.I.S (locked-in syndrome), iar al meu încă e pus la îndoială. Problema e că pot mişca totuşi capul, ceea ce, în principiu, nu figurează în tabloul clinic respectiv. Întrucît majoritatea cazurilor sfîrşesc în stadiul de legumă, evoluţia acestei patologii e prea puţin cunoscută. Tot ce se ştie e că, dacă sistemul nervos se pune din nou în funcţiune fiindcă aşa-i tună lui, se comportă asemenea unui fir de păr care creşte de la rădăcina creierului. S-ar putea deci să fie nevoie de cîţiva ani pînă se pot mişca degetele de la picioare. De fapt, eventualele ameliorări trebuie căutate la nivelul căilor respiratorii. Pe termen lung, poţi spera că vei ajunge să te hrăneşti mai normal, fără ajutorul sondei gastrice, să respiri natural şi să sufli astfel încît corzile vocale să vibreze. Pînă una alta, eu aş fi în culmea fericirii dacă aş reuşi să înghit excesul de salivă care îmi inundă permanent gura. Nici nu se face zi şi eu mă chinui să-mi împing limba în cerul gurii, încercînd să declanşez reflexul de a înghiţi." (pp. 15-16)

În al doilea rînd, omul acesta căruia viaţa i se scurge printre degete are pudoarea de a nu-şi sufoca cititorul cu excese patetice. Cartea e scrisă fără lamentaţii, fără revolte şi fără tentaţia de a stîrni compătimirea semenilor. Tonul însemnărilor este detaşat, însufleţit parcă de curiozitatea vie a unui observator care descrie suferinţa altuia. Mai mult, Jean-Dominique Bauby arată atîta seninătate în felul în care îşi înfăţişează mizeria fiziologică încît îţi dai seama că, pînă să fi suferit accidentul vascular, trebuie să fi avut un optimism contagios. Căci altfel nu-ţi poţi explica de unde atîta umor trist şi reconfortant la un om de la care te-ai fi aşteptat să înnebunească de disperare. Iar umorul autorului are asupra cititorului un efect benefic, împiedicîndu-l să trăiască jena aceea pe care o încercăm de obicei în prezenţa handicapaţilor. De pildă, iată reacţia pe care autorul o are văzîndu-şi nouă înfăţişare: "Am zărit reflectat în vitrină chipul unui om care părea să fi zăcut cîteva zile într-un butoi cu acid sulfuric. Avea gura strîmbă, nasul schimonosit rău, părul răvăşit şi privirea plină de groază. Un ochi îi era cusut, iar celălat se căsca imens, ca ochiul lui Cain. Am fixat preţ de un minut pupila aceea dilatată fără să pot pricepe că, de fapt, eram chiar eu... Apoi, o euforie de neînţeles a pus stăpînire pe mine. Carevasăzică, nu doar că eram exilat, paralizat, mut, pe jumătate surd, privat de orice plăcere şi redus la o existenţă de meduză - în plus, mai şi arătam ca un monstru. Un hohot de rîs dement, nervos, din acelea pe care le declanşează, la sfîrşit, o acumulare de nenorociri, m-a cuprins şi pe mine." (p. 29)

Un altul şi-ar fi preschimbat boala în flaşnetă a narcisismului patologic; şi-ar fi descris nobleţea dată de asprimea suferinţei sau eroismul cerut de lupta zilnică cu boala. Sau măcar ar fi căutat să găsească un tîlc ascuns nenorocirii, punînd-o în seama unei potriveli providenţiale a cărei finalitate ar fi fost deşteptarea credinţei. Dar nu Dominique Bauby. Nici urmă de exaltare religioasă şi nici un gînd de revoltă sau de mulţumire îndreptat către Dumenzeu. Chiar şi atunci cînd îşi aminteşte de viaţa pe care o ducea înainte, tenta nu e de regret, ci de duioşie. Reminiscenţele care îl asaltează sunt blînde şi nevindicative, fără frustrări mocnite faţă de cei care au privilegiu de a duce o viaţă normală. Şi privat cum e de o relaţie firească cu lumea din afară, singura alinare se petrece în cea interioară, "lumea fluturilor" cum îi place autorului să spună: "În absenţa vacarmului, odată liniştea redobîndită, pot să ascult fluturii care îmi zboară prin cap. E nevoie de multă atenţie, chiar de reculegere, pentru că bătaia aripii lor e aproape imperceptibilă. O respiraţie mai puternică ajunge ca s-o acopere. E straniu - auzul meu nici vorbă să se îmbunătăţească, şi totuşi îi aud din ce în ce mai bine. Trebuie că am urechi fine, de fluture." (p. 92)

Acest scafandru zidit în sarcofagul lui de carne îşi rememorează viaţa, avînd totodată puterea de a se împăca cu sine. Un scafandru scufundîndu-se lent în apa melancoliei proprii, în vreme ce lumea din afară îşi vede de mersul ei, nepăsătoare la desfăşurarea unei drame absurde. Singura scăpare din sarcofag e dictarea, prin mişcarea pleoapei stîngi, a "fluturilor" ce-i trec prin minte. Şi astfel, deşi iremediabil pierdută, situaţia lui are totuşi o ieşire: scrierea unei cărţi avînd ca temă tocmai experienţa a ceea ce se cheamă in-locked syndrome. Iată genul de soluţie paradoxală în care alinarea suferinţei se face prin adîncire în ea. Dominique Bauby va muri la aproape doi ani de la episodul accidentului vascular, fiindu-i dat să scrie o carte cum nu bănuise nici el că va scrie vreodată. Căci profunzimea inspirată de boală îi va răscumpăra frivolitatea din rîndurile revistei Elle, încărcîndu-l postum cu aura unui îngropat printre vii. "Oare există undeva în tot cosmosul acesta nişte chei care să deschidă costumul meu de scafandru? O linie de metrou fără punct terminus? O monedă suficient de puternică încît să-mi răscumpere libertatea? Trebuie căutat în altă parte. Plec într-acolo." Şi a plecat într-acolo pe 9 martie 1997, după cîteva sute de mii de bătăi de pleoapă, însemnînd tot atîtea litere scrise în Scafandrul şi fluturele.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara