De câţiva ani, fac parte din comitetul editorial al unei cunoscute edituri din România. E o funcţie consultativă, pentru că până la urmă tot contabilii decid ce trebuie publicat sau nu. Dar asta nu mă împiedică să simt o anumită responsabilitate. O responsabilitate mai degrabă... îngăduitoare, dacă tot ne aşteaptă la capătul şedinţelor foarfeca nemiloasă a listelor de vânzări (de regulă, modeste), statisticile implacabile ale magazinerilor şi rictusul crud al librarilor. Aşa încât, aproape de fiecare dată am surpriza că din cele zece-cincisprezece manuscrise pe care am mizat abia dacă văd lumina tiparului două-trei. Iar dacă dintre ele măcar una îşi scoate banii, înseamnă un triumf. Cât despre profit, poate după moartea autorului...

Cu câteva excepţii, numărabile pe degetele de la două mâini, literatura contemporană nu se vinde. Şi totuşi, anual se tipăresc în România câteva mii de noi cărţi. Unele ajung, meteoric, prin librării, altele sunt preluate direct de către autori şi distribuite prietenilor. Ce mă uimeşte este că nimic nu-i descurajează pe scriitorii nevandabili: nici indiferenţa cititorilor, nici tăcerea sugestivă a criticilor. Abia au scăpat de cartea anterioară (vai de spinările poştaşilor obligaţi să ducă la destinaţie tipăriturile din care, de regulă, citeşti doar dedicaţia!), că autorul cu pricina "lucrează" la un nou titlu. Beneficiar involuntar al atâtor şi atâtor cărţi de necitit, am ajuns să-mi dau seama într-o clipă dacă merită să trec de titlu. Un element agravant îl constituie prezenţa fotografiei autorului sau autoarei pe ultima copertă: dacă până atunci ezitam, din acel moment soarta cărţii e pecetluită - n-am s-o citesc niciodată!

Din câte-am observat, cei mai dornici să-şi nemurească figura sunt poeţii şi criticii. La poeţi, categoriile dominante sunt fie blonda vaporoasă, sugerând inocenţa, fervoarea cvasi-religioasă şi inaccesibilitatea marmoreeană, fie frumuseţea "gotică", de vampă ce promite milioane de tehnici ale seducţiei de-a căror existenţă, te asigură privirea ademenitoare, nici măcar n-ai auzit. La critici, prim-planul e ocupat de profesorul de provincie între două vârste, cu părul ondulat stil "sarma", impus şi nemurit de frizerul lui Ceauşescu. Privirea dârză a individului dovedeşte că e un familiar al clasicilor, că-l preocupă valorile sigure, că frecventează doar "vârfurile" şi că, în general, nu se lasă dus cu preşul de celebrităţile de-un sezon sau de modelele "importate" pentru a strica mintea românaşului. În acelaşi timp, omul e prudent: nu se aventurează dincolo de Filimon şi Asachi, iar "inovaţia" e reprezentată, în cel mai bun caz, de neotradiţionalismul unui Adrian Maniu şi de cuminţenia de mormânt a vreunui Calistrat Hogaş.

Ştiind toate acestea, nu-mi pot însă reprima gândul că nu trebuie eliminată acea şansă la un milion ca necunoscutul care ţi-a trimis un manuscris să devină, peste ani, un nume mare. Cu atât mai mult, cu cât se cunosc cazuri faimoase de autori respinşi de edituri sau editori de prestigiu. Vorbesc despre refuzul publicării, şi nu despre "fandările" prin care numele consolidate reuşesc să scape din situaţii potenţial ambarasante. A făcut înconjurul planetei butada lui Valéry care, solicitat de un tânăr să-şi dea părerea despre creaţia sa, i-a răspuns: "Domnule, nu aveţi talent. S-ar putea să fiţi un geniu. Dar eu la genii nu mă pricep." În aceeaşi categorie intră atitudinea lui Sherwood Anderson. La începutul anilor '20, când publicase deja câteva cărţi care-l făcuseră cunoscut, Anderson a locuit la New Orleans. Acolo, l-a luat în gazdă pe-un tânăr plin de umor, cam pierde-vară şi dedat plăcerii băuturii. Petreceau ore în şir discutând despre cărţi. Tânărul se numea William Faulkner. La un moment dat, junele a dispărut câteva săptămâni. Când a reapărut, i-a întins lui Anderson un dosar voluminos, ce conţinea manuscrisul unei cărţi. Anderson l-a privit lung şi i-a răspuns: "Prietene, n-am de gând să-ţi citesc cartea. Dar am să te recomand editorului meu." În compensaţie, autorul mai vârstnic a scris, la apariţia primului roman al lui Faulkner, câteva fraze cu adevărat profetice despre creaţia acestui titan al literaturii americane.

Mult mai lipsite de haz sunt alte situaţii. De pildă, întâmplarea despre care s-a aflat de curând, când Valerie, văduva marelui T. S. Eliot, a publicat câteva scrisori inedite ale soţului. Între ele, una din 1944 arată că în calitatea de editor la Faber and Faber, Eliot a decis respingerea viitoarei cărţi ultra-celebre a lui Orwell, Animal Farm. Motivaţia lui Eliot e simplă, directă şi fără drept de apel: în opinia lui, cartea suferea de-un insuportabil "troţkism"! Prin urmare, ea nu putea fi un discurs convingător împotriva dictaturii. "Porcii dumneavoastră", scrie Eliot, "sunt mult mai inteligenţi decât alte animale şi sunt perfect îndreptăţiţi, prin urmare, să conducă o fermă - de fapt, nici n-ar putea exista o Fermă a Animalelor fără ei. Aşa că s-ar putea spune că lucrul de care e nevoie nu e mai mult comunism, ci mai mulţi porci cu spirit civic." Respingerea lui Eliot are o bază pur ideologică. El a apreciat calitatea scriiturii, dar a pus o distanţă critică în ce priveşte poziţia politică a autorului: "Nu suntem convinşi că acesta e punctul de vedere corect din care să fie criticată situaţia politică a momentului." Drama lui Orwell nu s-a încheiat aici: înainte de a-şi găsi un editor, cartea a mai fost refuzată în alte patru locuri.

Cazul-standard îl reprezintă însă respingerea de către Nouvelle Revue Française a primului volum din capodopera lui Proust, În căutarea timpului pierdut. E mai puţin cunoscut faptul că înaintea "scandalului Nouvelle Revue Française" (numele iniţial al viitoarei edituri de faimă mondială, Gallimard), Éditions Fasquelle îi returnase şi ea manuscrisul - în ciuda susţinerii viguroase a lui Jean Cocteau, Edmond şi Maurice Rostand - pe baza unui referat devastator: "La capătul celor şapte sute de pagini ale manuscrisului ş...ţ n-ai nici cea mai mică idee despre ce e vorba. Ce e cu toate întâmplările astea? Ce înţeles au? La ce duc? Imposibil să-ţi dai seama! Imposibil să spui ceva despre ele!"

Lovitura de graţie vine însă de la NRF, grup de care Proust se simţea apropiat prin viziunea estetică promovată, dar şi prin "moravurile lui Gide şi Ghéon" (după cum aflăm din splendida biografie a lui Proust scrisă de Jean-Yves Tadié.) În ciuda încurajărilor primite de la Gaston Gallimard (administratorul editurii), comitetul de lectură decide - se spune că pe necitite - respingerea cărţii. Deşi Gide a fost "învinuitul de serviciu", la fel de culpabili sunt şi Marcel Drouin, Jean Schlumberger, Andre Ruyters şi Jacques Copeau. Manuscrisul e, din nou, returnat autorului. Şi asta nu e totul. Încercarea de a-şi tipări opera la Ollendorf ("o editură care publica mai ales cărţi naturaliste"), pe speze proprii, se soldează cu un nou eşec. Răspunsul grosolan al lui Humblot, directorul editurii, poate intra cu uşurinţă în istoria infamiei: "Oi fi eu mai simplu la minte, dar nu pot să-mi imaginez că un domn poate folosi treizeci de pagini pentru a descrie cum se întoarce de pe o parte pe alta în pat înainte de a adormi!"

Primul volum al romanului, Du côté de chez Swann, e salvat de Bernard Grasset, patronul unei edituri care avea să aibă în deceniile următoare un destin glorios. Spre onoarea celor de la NRF, aceştia revin asupra deciziei pripite şi cumpără de la Grasset volumele rămase în depozit, schimbându-le doar coperta şi republicându-le sub "pavilion" propriu.

Şi alţi autori faimoşi au avut parte de-un tratament asemănător. De pildă, tânăra Jane Austen n-a reuşit să-şi tipărească, în 1797, cartea în trei părţi care avea să devină, ulterior, unul din cele mai citite romane ale tuturor timpurilor, Pride and Prejudice. Editorul, Thomas Cadell, nu s-a obosit să scrie nici măcar o scrisoare în care să-şi explice refuzul sau să-i adreseze "un cuvânt de încurajare." Întâmplarea e cu atât mai tristă cu cât manuscrisul fusese trimis editorului de tatăl scriitoarei, reverendul George Austen...

În lumea literară românească, nu prea am întâlnit editori care să refuze din motive estetice anumite cărţi. Ba chiar am impresia că, după 1990, nici măcar din motive politice. Ideea articolului de faţă priveşte nedreptăţile flagrante sau evidenta lipsă de fler a editorului. Or, din acest punct de vedere, editorii români nu au dat greş. Dacă ei păcătuiesc prin ceva, păcătuiesc prin generozitate excesivă. Pe de altă parte, ca să parodiez o frază a lui Agopian, pe oricine ar fi respins, n-ar fi greşit, pentru că ar fi respins un duşman al literaturii...