Revin la colecţia Istorie cu blazon a Editurii Corint, pentru cartea de memorii şi portrete a Olgăi Gigurtu, Amintiri şi icoane din trecut, prefaţată, la a doua ediţie, de Georgeta Filitti.

Iniţial publicată în anii ’30, la Scrisul românesc, păstrează aceeaşi structură hibridă: mici încercări în proză, cu care nepoata de frate a lui Bălcescu a cochetat şi, mult mai savuroase, ca document sentimental, restituiri din Craiova de odinioară, portrete de cunoscuţi şi anonimi, instantanee de pe stradă şi de la sărbă- tori, imagini de case şi reţete de viaţă care nu se mai găsesc azi.

În 1908, când trecuse puţin de 50 de ani, Olga Gigurtu, moştenitoare a două vechi familii, Bălcescu şi Aman, soţie de ofiţer, începe să-şi publice (la Ramuri, cu girul lui Gârleanu) însemnările de toamnă. Marcate de constatarea amăruie că lumea nu mai e a ta („din actorii de ieri devenim spectatorii de azi!”) şi de imboldul de a scrie, de dragul acelui trecut care, altminteri, se risipeşte.

Momente crâncene, ca acela al bombardării Parisului, în războiul franco-german, anunţat intempestiv la o liniştită reuniune de familie, sau momente de visare, alunecând cu privirea pe portrete vechi, sau pe cadranul vreunui pendul, clipe de viaţă la garnizoană sau la ţară, întâmplă ri robuste, neechivoce şi altele, multe, încărcate de superstiţii inexplicabile. O figură este tanti Sevastie, mătuşa paternă a Olgăi Gigurtu, înlocuitoarea unei mame pierdute prea devreme. Indispensabilă în familie, Sevastiţa este, în satul din munţi unde trăieşte retrasă, o figură aproape mitică. Cea care-i trece pe toţi inevitabilele praguri, găsind un sfat şi o soluţie pentru aproape orice. Deşi desfide superstiţiile la ceilalţi, oameni învăţaţi, ştie, din acea înţelepciune a presimţirilor mărunte care se adeveresc cutremurător, când sună ceasul despărţirii, întregind un portret de modă veche, al omului care-şi accepta locul, indiferent câte regrete ar fi înăbuşit. O altă figură e Mama Bălaşa, odraslă de ţigan crescută la moşia bunicilor şi îmbătrânind deodată cu familia. Din fostă roabă, ajunge stăpâna cămărilor şi prietenă, într-un fel, al cucoanei, cu o naturaleţe de mult dispărută, care-i arăta fiecăruia locul lui.

Sunt, apoi, complicatele istorii ale unor familii mari, răspândite peste graniţe, în vremuri tulburi care fac, de pildă, ca două surori să nu se mai vadă 20 de ani. Puzderie de nume, de întâmplări din cele care se petrec şi s-au petrecut de când lumea în toate familiile, dar care aveau, cu un secol şi mai bine în urmă, misterul frisonant al unor adevărate ritualuri. Nu sunt, în acest jurnal al Olgăi Gigurtu, evenimente care să fi schimbat faţa României. Este, în schimb, în toată splendoarea ei retro, lumea care le-a făcut posibile. Figuri de femei, îndeosebi – de-o seamă şi de-o creştere cu eroinele prozelor romanţioase ale Olgăi Gigurtu – din neamuri vechi, moştenind o ştiinţă a vieţii care te umple, vrând-nevrând, de nostalgică invidie, trec, cu prezenţa lor magnetică, prin frumuseţe, cât au fost tinere, prin pricepere şi distincţie, la vârstele toamnei, prin paginile de amintiri. Evocările acestea, calme, fără emfază, fără înflorituri inutile, fără judecăţi – abia îi scapă, Olgăi Giugurtu, câte un molcom regret după lumea de ieri – fixează, cu stăruinţa elegantă a unei ploi liniştite, de noiembrie, un stil de viaţă. Din care, dincolo de mărunţişurile evanescente, de cutare sau cutare intrigă, de durerile reţinute ale nepoatei de odinioară, care nu-i mai are aproape, avem enorm de învăţat. „O lume bogată, mândră, care a ştiut să-şi trăiască viaţa din plin”, scrie Georgeta Filitti în prefaţă. Nu doar viaţa, aş spune, ci şi posteritatea, care o înfăţişează la fel de proaspătă, frumoasă ca o poveste.