În ultimele decenii, renumitul cercetător Richard Dawkins a devenit simbolul unei aberaţii de intelect: dintr-un biolog de rasă cu reale aptitudini pentru disciplina geneticii, profesorul de la Oxford a intrat în pielea unui cruciat scientist hotărît a-l scoate pe Dumnezeu din minţile oamenilor.
Malformaţia suferită e stranie din trei motive: mai întîi fiindcă a luat naştere în mintea unui profesionist însufleţit de cele mai bune intenţii, căruia nimeni nu-i pune la îndoială onestitatea. În al doilea rînd, fiindcă diatribele pe care le repede împotriva religiei l-au izolat treptat în lumea colegilor de breaslă. Chiar şi cei care îi împărtăşesc convingerile au început să-l ocolească graţie intuiţiei că tonul deplasat cu care îşi proferează isteriile nu face decît să-i compromită calităţile care l-au consacrat. Adepţii îl părăsesc şi prietenii i se răresc ca atinşi de o boală contagioasă. Exasperat de paroxismele savantului, un coleg de universitate, om de ştiinţă ateu cu vechime în branşă, a îndreptat un apel către lumea cititorilor: „Nu ne judecaţi pe toţi după bălmăjeala asta intelectuală.“ (p. 81)
În al treilea rînd, singurii care îl mai aplaudă pe autorul Genei egoiste sînt tocmai adversarii, care intuiesc că lipsa-i de măsură dă naştere unor reacţii care le sînt prielnice. Mai precis, toate imprecaţiile adresate lui Dumnezeu au efectul unei apologii indirecte. De pildă, încîntat de consecinţele răbufnirilor arţăgoase pe care Dawkins le-a îndreptat împotriva capetelor pătrate care se încăpăţînează să creadă în himera divină, William Dembski, unul din promotorii ideii că universul e urmarea unui proiect inteligent, i-a adresat o scrisoare de gratitudine: „Le spun întruna colegilor mei că dumneavoastră sînteţi unul din cele mai grozave daruri ale Domnului pentru mişcarea Proiectul Inteligent. Drept care vă rog: ţineţi-o tot aşa.“ (p. 78) Şi Dawkins o ţine tot aşa, incapabil să accepte că există minima posibilitate ca viziunea lui să fie postişă. Iată cazul unui spirit care e atît de încredinţat că punctul său de vedere e impecabil, încît, rămas singur şi infailibil, biologul priveşte lumea ca un înger care nu mai are cui să-i trimită vestea cea bună.
Autorii cărţii de faţă, colegi cu Dawkins la Oxford, se numără printre acei dezamăgiţi atinşi de iritare principială: conştienţi că Dawkins încalcă principiile biologiei, ei se străduiesc să-şi salveze disciplina de neîncrederea reactivă pe care fervoarea lui stridentă a însămînţat-o în publicul amator de cărţi de popularizare. E ca şi cum, ameninţată dinlăuntru de un spirit care o subminează prin exces de devoţiune doctrinară, biologia îşi inventează avocaţi pe care îi scoate în luptă din nevoia de a-i apăra crezul. Alister şi Joanna McGrath sînt tocmai avocaţii chemaţi să ferească biologia de furia ideologică a inflexibilului Dawkins. Şi cum din cauza lui, oamenii au impresia că ştiinţa nu are alt rost decît acela de a le insufla mefienţa în Dumnezeu, Alister şi Joanna McGrath se străduiesc să risipească nociva impresie.
Pledoaria lor e dublă: 1) de scoatere a ştiinţei de sub bănuiala unei intenţii de propagandă antireligioasă; 2) de combatere a lui Dawkins în cîteva din ideile sale predilecte. La primul punct, autorii pun accentul pe o trăsătură obligatorie a ştiinţelor naturale, aceea că ele nu oferă o viziune asupra universului şi că darwinismul e neutru sub unghi religios. Cu alte cuvinte, selecţia naturală nu încurajează nici viziunea religioasă şi nici pe cea atee. De aici decurge a doua trăsătură: există o limită a ştiinţei pe care nu o poate încălca decît cel care renunţă la spiritul ei. Aşa se face că există probleme la care ştiinţa nu poate răspunde (de pildă, sensul universului sau al vieţii umane), aberaţia apărînd în clipa în care biologii încearcă totuşi să dea răspuns unor chestiuni ce nu ţin de domeniul lor.
La al doilea punct, autorii se opresc asupra ideilor dragi lui Dawkins. Mai întîi, ideea că credinţa e o ameţeală iraţională din care nu gustă decît spiritele debile, premisa biologului fiind că raţiunea e o facultate bună din a cărei exercitare rezultă ştiinţa, pe cînd sentimentul (credinţa) e o facultate rea care naşte superstiţia obtuză. Ce uită Dawkins e că opţiunea unui om pentru raţiune nu poate fi la rîndul ei justificată raţional, că aşadar e ceva iraţional în înclinaţia celui care, făcînd apologia raţiunii, respinge îngustimea credinţei. Cu alte cuvinte, în premisele intime ale demersului său, Dawkins e tot atît de iraţional ca habotnicii credincioşi pe care îi detestă. În definitiv, dacă religia e atît de inutilă pe cît o înfăţişează teoreticianul, atunci ea ar fi trebuit de mult să fie eliminată de acea selecţie naturală căreia Dawkins îi atribuie rolul de arbitru unic al istoriei. Şi totuşi, religiile nu au murit, caz în care ori selecţia mai dă din cînd în cînd rateuri, tolerînd epave spirituale, ori există ceva vital în miezul trăirilor de credinţă.
Apoi, Dawkins e încredinţat că orice religie poate fi explicată prin cauze naturale (darwiniste sau psihologice), iar cine susţine existenţa unui element supranatural e un filistin vetust, vrednic de a fi supus caterisirii publice. Greşeala lui Dawkins e că judecă religia dinlăuntrul teoriilor cognitive, de parcă scopul suprem al religiei ar fi cunoaşterea universului. În realitate, dogmele nu au rostul de a explica lumea, ci de a le da oamenilor un sentiment de comuniune pe bază de ritualuri. Altminteri, credinţa e o soluţie de consolare cuvenită amărîţilor lumii, detaliu greu de susţinut în faţa milioanelor de oameni de ştiinţă care cred în Dumnezeu.
De fapt, Dawkins cere religiilor să se comporte ca nişte sisteme ştiinţifice, punînd explicaţia drept condiţie neapărată a rostului lor în lume. Potrivit acestei viziuni, Dumnezeu supravieţuieşte numai acolo unde mai există goluri în cunoaşterea omenirii, dar noroc că va veni ziua cînd, lămurind totul, ştiinţele îl vor alunga de tot pe nesuferitul arheu. De exemplu, teoria unificată a fizicii va explica exhaustiv lumea, Dawkins căzând în paradoxul autoreferenţialităţii de tip Gödel: o teorie care explică totul nu se poate explica pe ea însăşi, caz în care înlăuntrul ei vor exista mereu afirmaţii cu neputinţă de demonstrat. Variantă modernă de regresiune la nesfîrşit, o problemă de tipul: „cine îl creează pe Dumnezeul care creează universul“ poate fi reformulată aşa: „cine explică teoria care explică totul?“ De aceea, idealul cunoaşterii exhaustive e de neatins din raţiuni de consistenţă logică.
Mai mult, pentru Dawkins, un om de ştiinţă care nu e ateu e o făptură degenerată, care nu e demnă de a intra în altarul luminat al raţiunii lucide. Ştiinţific vorbind, exigenţa e plauzibilă, omeneşte însă e catastrofală, căci „unul dintre cele mai mari deservicii pe care Dawkins le-a putut face ştiinţelor naturii a fost şi este să le descrie ca iremediabil şi definitiv atee. Or, ele nu sînt deloc aşa; şi totuşi, vigoarea de cruciat a lui Dawkins a condus la amplificarea acestei percepţii alienante în multe zone ale conservatorismului protestant american. Există oare o modalitate mai potrivită de a face ca ştiinţele respective să fie privite într-o lumină negativă în interiorul acelei comunităţi, într-o perioadă în care interesul şi devotamentul faţă de religie recîştigă teren aproape în totată lumea?! Nu-i de mirare, aşadar, că mulţi darwinişti s-au declarat alarmaţi de această încercare de a eticheta concepţia lor drept atee.“ (p. 77)
În fine, Dawkins a sporit senzaţia că între ştiinţe şi religii există un război total. În realitate, tactica e folosită doar de acei ideologi care, vrînd să distrugă o religie rivală, şi-o cruţă în ascuns pe a lor. Şi cum Dawkins e un intelectual naiv care combate religia sub unghi strict cognitiv, efortului său nu i se pot imputa calcule secrete de ordin agresiv. Pur şi simplu avem de-a face cu un spirit pe care propria pledoarie l-a încins atît de mult că şi-a dat singur foc pulpanei, discreditîndu-şi teoria şi şubrezindu-şi viziunea.