Spotlight (2015)
Regia: Tom McCarthy; Scenariu:
Josh Singer, Tom McCarthy; Cu:
Michael Keaton, Mark Ruffalo,
Rachel McAdams, Stanley Tucci,
Christopher Gallagher; Genul filmului:
Biografic, Dramă, Istoric;
Thriller; Durata: 128 minute; Premiera
în România: 26.02.2016;
Produs de: First Look Media; Distribuit
în România de: InterComFilm
Distribution.
Oscarul pentru cel mai
bun film a revenit anul
acesta lui Tom McCarthy
pentru Spotlight, un
film care „recapitulează”
demersul investigativ
al echipei de reporteri
care acţionează ca un adevărat
Aktionsgruppe, sub numele
de Spotlight.
Acest comando reportericesc de
la ziarul Boston Globe îşi focalizează
atenţia asupra cazurilor de abuz sexual
asupra copiilor, cazuri în care sunt
implicaţi exclusivi prelaţi catolici. Pe
durata a aproximativ un an de zile,
în 2001, membrii echipei, Michael
„Mike” Rezendes (Mark Rufallo), Sacha
Pfeiffer (Rachel McAdams), Matty
Carrolls (Brian d’Arcy James) şi Walter
„Robby” Robinson (Michael Keaton)
documentează cu o minuţie şi o
tenacitate ieşite din comun toate
firele care conduc la ceea ce are
ponderea agravantă a unui fenomen,
depăşind logica faptului divers, al
cazului izolat. Cei câţiva reporteri
denunţă complicitatea forurilor
superioare ale bisericii catolice,
reprezentate în film de cardinalul
Law în vederea muşamalizării
numeroaselor scandaluri, dar şi
complicitatea marii burghezii bostoniene,
la care se adaugă tăcerea cumpărată
sau impusă asupra familiilor victimelor.
Reporterii de la Globe se confruntă
nu doar cu un sistem etanş al tăcerii
şi minciunii, ci şi cu reflexele mentalitare
a unei societăţi conservatoare
unde biserica joacă un rol cardinal
ca liant social. Acest tip de comunitate
edificată pe o morală patriarhală
refuză adevărul în vederea menţinerii
solidarităţilor cutumiare pentru care
biserica joacă principalul rol simbolic.
Tom McCarthy introduce un corp
străin în această comunitate, noul
director al ziarului, evreul Marty
Barron (Liev Schreiber), cel care
stabileşte priorităţile echipei şi care,
strategic, se păstrează într-o rezervă
aproape aristocratică pe tot parcursul
ei, exprimându-se de fiecare dată în
registrul moderaţiei şi al unui bun
simţ inatacabil. Pasiunea se află pe
câmpul de bătălie, acolo unde reporterii
se izbesc de numeroase dificultăţi,
iar filmul prezintă aproape un manual
de bune practici jurnalistice în situaţii
dificile, mai ales că din existenţa
fiecărui reporter în parte nu avem
decât decupajul profesional ca şi cum
viaţa personală nu ar conta. Filmul
reprezintă un elogiu la vedere adus
profesiei de jurnalist, unul dintre
rolurile cu o mare încărcătură simbolică
în filmografia americană, pornind fie
şi numai de la Cetăţeanul Kane (1941)
al lui Orson Welles. Şi aici accentele
nu sunt deloc neglijabile, infatigabilul
Mike şi delicata Sacha îşi zâmbesc
când parchează în acelaşi timp maşina
în faţa instituţiei, pentru simplul fapt
că e duminică, aşa cum în background
putem vedea, în aceeaşi duminică,
silueta discretă a directorului ziarului,
Marty Barron, semn că principalul
este, de asemenea, logodit cu slujba.
Acumularea acestor detalii ar creea
un efect de umor involuntar dacă nu
ar fi atât de adânc topit în cultura
americană alimentată weberian de
etica prostestantă a muncii pe brânci
ca morală a existenţei conjugată aici
cu spiritul de justiţie. Filmul reuneşte
de fapt două perspective. Prima este
relativ neutră, puternic clişeizată,
dar nu şi epuizată, cea a muncii
înţeleasă ca misiune, ca challenge,
o provocare ce solicită întreaga fiinţă
cu toate energiile de care dispune.
McCarthy reuşeşte să capteze agitaţia,
nervozitatea, vibraţia acestui
Aktionsgruppe printr-o alternare
sugestivă de close-up-uri cu medium
shots, care creează impresia că te
afli în mijlocul echipei, într-un schimb
de pase în care replica sare de la unul
la altul. Acest sentiment al alertului
care există într-o redacţie, al unei
vitalităţi cu resurse aparent inepuizabile
dă şi ritmul filmului. Cea de-a
doua perspectivă este una ideologică,
misiunea este şi o cauză, ceea ce
trimite direct sau indirect la fundamentele
societăţii americane, adică la sistemul
ei de valori, ceea ce permite acestei
societăţi să se reînnoiască, să îşi
regăsească prospeţimea şi vitalitatea
care au asigurat una dintre cele mai
spectaculoase evoluţii. Acest simţ al
justiţiei îi înnobilează pe cei câţiva
reporteri, investindu-i drept cavaleri
ai dreptăţii. Aparent, cazul pe
care-l aduc la suprafaţă reporterii
vizează un element important aşezat
la baza societăţii americane, care
apare pe bacnote sub forma unui
deziderat: In God We Trust. Lăsând
deoparte varietatea de confesiuni,
prezbiterieni, catolici, protestanţi,
mozaici etc., ceea ce uneşte toate
aceste religii este fuziunea dintre
lege şi etică. Ceea ce apără reporterii,
denunţând corupţia sistemică la
nivelul clerului catolic este deopotrivă
legea morală şi legea propriu-zisă,
adică fundamentul societăţii americane.
Acelaşi mecanism îl găsim replicat
în filmele americane ale momentului,
fie Podul spionilor al lui Steven
Spielberg sau Trauma al lui Peter
Landesman. Miza o constituie enunţarea
publică, în agora, – şi ce altceva
reprezintă presa? – a adevărului,
uneori un adevăr simplu ca în The
Insider (1999) al lui Michael Mann,
şi anume că „tutunul dăunează grav
sănătăţii” sau acela din Trauma, că
sportul cel mai iubit, fotbalul american,
provoacă leziuni ale creierului la
sportivii de performanţă pe fondul
violenţei de contact la care este supusă
cutia craniană a acestora în timpul
meciurilor. Adevărul constituie miza
acestei mari cruciade americane a
dreptăţii, dar nu un adevăr parohial,
şoptit, rămas într-o arhivă, ci unul
făcut public, răsunător. Filmul lui
McCarthy nu este nici anticatolic şi
nici antireligios, ci supune credinţa
şi instituţiile care o administrează
unui test, ser al adevărului, adică un
test al cunoaşterii şi face aceasta în
contextul unei societăţi conservatoare
care nu este deloc dispusă să-şi
examineze conţinuturile. În numeroase,
cadre pe fundal putem vedea câte
o catedrală, ceea ce ar trebui să fie
punctul de reper al comunităţii,
dar care, în context, devine doar o
fortăreaţă, luată cu asalt de o mână
de rebeli convinşi că îi pot penetra
zidurile. Lipseşte punctul de vedere
al unui insider onest, chiar dacă în
treacăt este menţionată plângerea
unui prelat cu privire la pedofilia
câtorva colegi de breaslă. Aşa cum,
am remarcat deja, lipsesc din peisaj
familiile acestor soldaţi care par să
nu aibă viaţă personală, soţi, soţii,
iubiţi, iubite, copii, animale de
casă etc. McCarthy a creat astfel
propria sa congregaţie reportericească,
izul monahal venind dinspre workaholia
acestor cruciaţi moderni. Finalul pune
concluzia utilităţii acestui demers
întru reformarea deopotrivă a societăţii
americane şi a instituţiei ecleziastice.
Este un final care nu lasă loc îndoielii
şi care recomandă gestul exemplar.
Iar toată această perfecţiune transformă
filmul într-o demonstraţie cu elemente
de manual. Care a primit pentru
aceasta nota 10.
