Un stilist între critici, cu atât mai mult între cei tineri, este Bogdan Creţu. Un stilist de intenţie şi deopotrivă de talent, aş adăuga imediat, pentru a nu lăsa loc de suspiciuni gratuite. Fie că ne oprim atenţia asupra recenziilor pe care le semnează, din iradiantul Iaşi, în numeroase reviste literare, fie că invocăm cele trei volume publicate până acum - Arpegii critice, Matei Vişniec. Un optzecist atipic şi Lecturi actuale - scriitura ţine, stimabil întru totul, capul de afiş. Iată o premisă, în fond, a succesului şi o garanţie în fapt a directeţii mesajului. Formula analitică a lui Creţu respectă necondiţionat textul, indiferent de paternitate. Sau, mai simplu spus, respectă alteritatea şi se respectă pe sine. Niciodată maculat de morbul doct al terminologiei teoretice, niciodată arogant sau ireverenţios în flirtul complicat cu cartea pe care o ţine în mâini, niciodată plictisitor în direcţionarea ideatică, Bogdan Creţu îşi câştigă, printr-o atare interfaţă multicoloră, obiectivitatea. Nefiind un dat celest, aceasta din urmă e un construct stabil şi meticulos. Care poate fi, bineînţeles, pus în discuţie, dar numai de pe poziţiile dialogului intelectual elegant.

Ce se verifică şi ce e de nuanţat în aceste consideraţii o dată cu abia apărutul volum al tânărului critic ieşean? La origine o teză de doctorat, Utopia negativă în literatura română păstrează destul de puţin din ariditatea academică şi din sterilitatea - necesară, ce-i drept - unui asemenea tip de lucrare. Adică ceea ce e, faţă de convenţia universitară, opţional. Personalitatea autorului e - aici - dominantă, iar nu vreo specie de obedienţă tematică ori de bigotism bibliografic. Şi ea se exercită până într-acolo încât, în unele aplicaţii privitoare la literatura contemporană, Bogdan Creţu îşi permite mostre de abordare primară, jocuri de verdict specifice, în mai mare măsură, cronicii literare. Există, în acest ingenios studiu dedicat antiutopiei, destule oaze de relaxare exersate întâi în publicistică, formulări memorabile amintind de foiletoanele lui Alexandru Dobrescu sau de o parte din gazetăria sprintenă a lui Marin Sorescu. Demne de a fi reţinute - ca pasaje seminarative sau ca badinerii inteligente - şi mai rar ca sintagme tăiate cu fineţe geometrică, numeroase dintre glosele descriptive ale lui Creţu fac cu ochiul cititorului. Şi nu neapărat în chip inocent.

Întrevăd, însă, în această înclinaţie - unii ar numi-o nativă - o formă de eseistică reprimată. Mai puţin evidentă în cărţile anterioare, ea apare insinuată aici, fără ostentaţie, dar fără să disimuleze. Structura argumentativă şi obligaţia de a opera selecţii - pe care regimul de periodicitate al cronicii literare le abandonează, adesea, într-un plan secund - antrenează automat şi alte calităţi, pun în funcţiune şi alte, ascunse, valenţe. Să urmărim, succint şi selectiv, câteva dintre ele.

Pentru o corectă încadrare a antiutopiei, stabileşte Bogdan Creţu dintru-nceput, avem nevoie de o formulare operaţională a modelului. Pe care, printr-o logică inversă, s-o adaptăm rapid cazuisticii de care dispunem. Care sunt, aşadar, datele de bază ale unei utopii? "Una din cele mai pertinente şi, mai ales, mai exacte definiţii, dintr-o serie imposibil de tezaurizat, îi aparţine lui Raymond Trousson. Acesta consideră că se poate discuta despre utopie atunci când în cadrul unei naraţiuni (ceea ce exclude tratatele politice) este descrisă o comunitate (ceea ce exclude robinsonada), organizată după anumite principii politice, economice, etice, redând complexitatea existenţei sociale (ceea ce exclude lumea pe dos, vârsta de aur, tărâmul Cocagne sau Arcadia), care să fie prezentată ca un ideal demn de realizat (utopie pozitivă) sau ca previziune a unui infern (antiutopia), care să fie plasată într-un spaţiu real, imaginar sau într-un anumit timp, şi care să fie descrisă în termenii unei călătorii imaginare, verosimile sau nu." (pag. 17) De aici începând, discursul tânărului critic se încarcă de precauţii şi de mici corijări ideatice. Cum ar fi aceea că - sub aspectul intenţionalităţii - un atât de ferm purism literar nu e adecvat. Nici o utopie nu se încheagă strict din necesităţi evazioniste şi nu se limitează la un estetism etanş. Contestaţia politică, pamfletul, polemica subtilă, radiografia morală îi sunt, la rigoare, ca genuri proxime, cel puţin afine.

Paradoxal şi nu prea, fiindcă lămuririle propuse de Bogdan Creţu se dovedesc plauzibile, literatura română e deficitară în ceea ce priveşte utopiile pozitive şi cu mult mai rodnică la capitolul contrautopiilor. Şi ca preistorie, şi ca realizări oarecum mutante (consemnarea în timp real a unui regim de teroare sau opera de sertar fiind cam altceva decât proiecţia vizionară orwelliană). De la Dimitrie Cantemir, Ion Budai-Deleanu şi I.L. Caragiale, trecând prin Ştefan Zeletin sau Tudor Arghezi şi ajungând la parabolele antitotalitare ale unor Vasile Voiculescu, Ion Eremia, A.E. Baconski, Octavian Paler, Bujor Nedelcovici, Ion D. Sîrbu, Oana Orlea, lista se întinde şi acoperă, mentalitar şi punctual, o bună perioadă din istoria literaturii române. Unele scrise cu cifru, altele făţiş şi demistificator, integrarea lor în calapodul antiutopic propus de Creţu implică, în câteva din cazuri, niscaiva eforturi de descompunere a resorturilor reale. Mă gândesc în primul rând la }iganiada, uşor de confundat - şi confuzia s-a şi făcut, de altminteri, într-o carte a lui George Achim - cu o utopie stricto sensu. Nu voi relua aici demonstraţia orchestrată de Creţu. Vă garantez, e pe deplin credibilă şi izbutită, cu un discret bemol, totuşi, în dreptul tensiunii morale pe care Budai-Deleanu ar fi investit-o în poemationul său eroi-comico-satiric.

Altundeva simt că merită insistat şi altundeva intuiesc că se află imperfecţiunile Utopiei negative... Anume în dispunerea oarecum antologică a studiilor. Fără linii de forţă şi fără nişte foarte vizibile categorizări, articolele au aparenţa unor intrări de dicţionar destul de constatative şi de descriptiviste. Faptul ca atare nu reprezintă numaidecât o scădere, dar sursele acestui tip de segmentare, o dată reconstituite, au un aer pernicios. De pildă, una dintre unităţile de măsură de care Bogdan Creţu se foloseşte cu largheţe, vizavi de perioada comunistă, este - cum ne aşteptam - etica. Un etalon din principiu contextual şi negociabil, însă potrivit pentru întreaga doză de extraliterar pe care o contrautopie o conţine şi pe care un demers teoretic ca acesta o avantajează. E important, aşa-zicând, să judecăm şi gradul de motivaţie pe care un autor ar fi putut-o avea în alcătuirea mentală a unei utopii întunecate. Cât de autentică e nevroza civică şi cât de marcantă s-a dovedit ea la un nivel preliminar al redactării. Doar că uneori, înainte a întreprinde o adevărată investigaţie valorică, autorul Arpe­giilor critice îşi foloseşte eşafodajul moral pe post de piesă - nesuturată - a unei demonstraţii de ordin estetic. E un silogism aici, s-o recunoaştem. Faptul că Biserica neagră a lui Baconski sau Gulliver în ţara Minciunilor a lui Ion Ere­mia sau chiar Lobocoagularea prefrontală a mult mai cunos­cu­tului şi canonicului Vasile Voiculescu sunt remarcabile în cadrele bine delimitate ale genului antiutopic - şi poate şi un pic dincolo de ele - nu e, oricât ne-am dori s-o credem, un buletin de identitate valorică.

O altă rezervă conceptuală care s-ar putea emite - dar pe care n-o împărtăşesc - ţine de ultimul capitol al volumului, de fapt o aplicaţie tehnică inerţială vizând lumea atipică şi încrâncenată din versurile unei tinere autoare cum e Ruxan­dra Novac. Se pretează poezia unei abordări atât de terestre? Îndeplineşte ea cerinţele lui Trousson, care invoca - să ne amintim - narativitatea? Şi dacă da, atunci cum se face că Ileanei Mălăncioiu sau lui Ioan Es. Pop nu li se acordă un tratament critic similar? Un răspuns îndelung ticluit ar fi la fel de infertil pe cât sunt întrebările de aprige. Cred că Bogdan Creţu a dat curs, cu bună ştiinţă, unui scuzabil parti-pris generaţionist. Care-i va înlesni o detentă globală atunci când va urmări traiectoriile viitoare ale unor cărţi de poezie purtând amprente ca: Teodor Dună, Marius Ianuş, Claudiu Komartin şi - ei da! - Ruxandra Novac.

Că lămurirea lui o conţine, in nuce, şi pe aceasta, e cu atât mai admirabil: "Încheierea acestei cărţi cu analiza unui volum de poezie poate stârni nedumeriri. Explicaţia este simplă: antiutopia nu a dispărut o dată cu prăbuşirea comunismului; ea a impus nu numai o schemă epică specifică, ci şi o atmosferă şi o viziune sumbre. Minunata lume contemporană îşi va constitui, fără îndoială, propriile utopii, deci, implicit, şi antiutopiile" (pag. 263).

O carte care confirmă şi consolidează o viziune, o carte a unui critic literar de la care cronicarul Bogdan Creţu promite, iată, să înveţe. Şi reciproc.