„Numele meu este Benjamin R. Ford şi vă scriu pentru a solicita restituirea sumei de 392 de dolari şi 68 de cenţi.
Staţi, că nu e bine: solicit e prea politicos şi eufemistic, mă gândesc, prea diplomatic şi britanoid, un cuvânt care se postează pe pagină cu băţoşenia cuiva care ar încerca să menţină în echilibru o nucă pe-o bucă. Dar ce tot zic eu aici? Cuvintele nu au buci! Dragi American Airlines, mai degrabă pretind să mi se restituie suma de 392 de dolari şi 68 de cenţi. Pretind pretind pretind.” (p. 8) Cu aceste vorbe ale protagonistului începe romanul Dragi American Airlines al lui Jonathan Miles. Povestea e aparent simplă. Un american între două vârste pleacă pentru a lua parte la nunta fiicei lui pe care nu o mai văzuse din adolescenţă. Aşadar avem de-a face cu o relaţie tată- fiică problematică (sau, pe englezeşte, farged up). La aceasta se adaugă o nouă bătaie de cap – fiica nu se mărită cu un bărbat ci este lesbiană – prilej de umor nebun şi ironie fină la nivelul microscopic al textului (se uită greu lungile meditaţii ale tatălui bulversat despre cine va fi bărbatul şi cine femeia în proaspăta familie) şi de critică socială la nivel macroscopic. Şi, pentru a se respecta întru totul vechea zicală potrivit căreia o nenorocire nu vine niciodată singură, Benjamin R. Ford se pomeneşte că pierde avionul, fără un motiv evident. Cursa lui este amânată pe termen nedeterminat, omul se pomeneşte captiv într-un terminal aviatic, fără niciun control asupra viitorului său apropiat. Şi astfel, plictisit, nervos şi mai ales frustrat, protagonistul începe să scrie o lungă scrisoare adresată companiei American Airlines în care îngrămădeşte năvalnic bucăţi de biografie, flux al conştiinţei, digresiuni, divagaţii şi chiar un roman în roman (pretextul este că personajul tocmai traducea o carte).
Avem astfel o poveste clasică în ramă – poate prea evidentul cadru narativ constituind unul dintre puţinele minusuri ale cărţii. Sună cam cusută cu aţă albă posibilitatea ca o persoană să scrie o astfel de scrisoare. Dar dacă acceptăm convenţia, ne vom pomeni cu un text nespus de suculent, cu multe paliere de interpretare, scris cu mână sigură şi care sună excelent în româneşte. Pentru acest fapt „vina” o poartă mai cu seamă traducătorul, Andrei Oprea, care a izbutit un balet aproape perfect între o exprimare colocvială de yankeu autentic, pasaje lungi argotice (sunt câteva nume de personaje absolut delicioase), fraze ample şi întortocheate sau referinţe intertextuale subtile, pentru ca tacâmul unei scrieri postmoderniste autentice să fie complet.
Formaţia jurnalistică a autorului (editorialist la publicaţii precum „The New York Times”, „GQ” sau „Men’s Journal”) se vede cel mai bine în redarea excelentă a unor situaţii sau fapte de viaţă, ori în creionarea şi imortalizarea impecabilă a personajelor secundare. Se vede limpede mâna reporterului obişnuit să surprindă în numărul limitat de semne al rubricii zilnice esenţialul cu privire la un personaj sau să miroasă o întâmplare care merită a fi împărtăşită. Cartea lui Jonathan Miles abundă în istorisiri mici, care nu întotdeauna se lipesc foarte bine în ansamblul romanului, dar care, citite ca povestiri de sine stătătoare, sunt excelente (a se vedea de exemplu felul în care a început relaţia dintre părinţii protagonistului, din pricina unui oposum – sic! – una dintre cele mai delirante şi emoţionante poveş ti de dragoste pe care le-am citit în ultima vreme).
Dragi American Airlines este o carte scrisă cu mult nerv, căreia îi poţi ierta imperfecţiunile narative cu uşurinţă de dragul unor delicioase derapaje de limbaj şi al unor personaje atent şi discret filtrate printr-o melancolie bine temperată. Dacă mai adăugăm şi fidela redare a trăirilor experimentate de cineva prins „la interval”, între lumi şi sisteme sociale (cum se întâmplă în cazul unui terminal aviatic) ,rezultă o carte complexă, frescă vie a unei societăţi americane cu totul altfel decât cea pe care ne-am putea-o închipui.