În ziua în care doamna Curren află că este bolnavă de cancer, fosta profesoară de latină („limba vorbită de morţi”, cum o numeşte ea la un moment dat) se apucă să scrie o scrisoare-jurnal pentru fiica ei, stabilită de zece ani în America. Scrisul devine o formă de rezistenţă în faţa morţii, dar în acelaşi timp şi un testament, pentru că femeia este pe deplin conştientă că, oricât ar scrie, scrisul nu-i poate prelungi viaţa. Astfel se naşte Epoca de fier, un roman scurt, dar dureros ca tăişul unui pumnal împlântat fără milă în inima cititorului. Un roman-radiografie, care ne înfăţişează în toată monstruozitatea lui, un alt tip de cancer, care ia amploare şi devine metastază, cancerul urii rasiale în Africa de Sud. Epoca de fier este epoca durităţii, a pumnului strâns, ridicat în sus, ameninţător, a lipsei de îndurare, a glonţului slobozit din puşcă pentru a pune capăt tuturor speranţelor: „Epoca de fier. După care vine epoca de bronz. Cât va trece, oare cât va trece până când se întorc în ciclurile lor epocile mai blânde, epoca de argilă, epoca de pământ?”, se întreabă retoric naratoarea, pentru că răspunsul îl cunoaşte deja. Pe măsură ce boala avansează, ca o armată invadatoare, cucerind celulă după celulă din corpul femeii, violenţele şi crimele din Cape Town se extind şi ele, lăsând urme adânci pe trupul oraşului. Cancerul metaforic este agresiunea Omului Alb, ura şi fărădelegile la care acesta se pretează. „Îi împuşcăm pe oamenii ăştia ca şi când ar fi rebuturi dar de fapt noi suntem cei ale căror vieţi nu merită trăite”, constată la un moment dat naratoarea, referindu- se la atrocităţile burilor şi urmaşilor acestora. Deşi ar mai vrea să trăiască („am fost vie şi am fostă răpită vieţii”, se lamentează ea), deşi sunt clipe când nu înţelege de ce trebuie să treacă prin tot calvarul durerilor atroce şi al medicamentelor care o transformă într-o păpuşă de cârpă („doar creatura asta e credincioasă până la capăt, animalul meu de casă, durerea mea”), deşi îi este frică că încă n-a parcurs decât poate jumătate din drumul spre Golgota şi din cauza asta la un moment dat, disperată, vrea să-şi dea foc, fosta profesoară universitară îşi vede boala ca pe o pedeapsă bine meritată. „Fiecăruia dintre noi soarta îi trimite boala pe care o merită”, crede ea, iar cancerul apare, „din pricina ruşinii pe care am îndurat-o în viaţa mea.” Ruşinea la care se referă este ruşinea apartenenţei la o clasă şi la o rasă asupritoare, criminală. „Cu mult timp în urmă a fost comisă o crimă”, recunoaşte ea, „cu atât de mult timp în urmă, încât ştiu de ea de când m-am născut. Face parte din moştenirea mea. Face parte din mine, fac parte din ea. Ca orice crimă, are şi asta un preţ. Deşi nu era o crimă comisă la cererea mea, a fost comisă în numele meu”. Atitudinea ei o anticipează pe cea a lui Lucy din Dezonoare, femeia care, rămasă însărcinată în urma unui viol, alege să păstreze copilul şi să nu depună plângere în semn de penitenţă şi reconciliere pentru/ cu/ cei abuzaţi timp de secole de coloniştii europeni a căror urmaşă este.
Conştientizând că în curând va muri, naratoarea încearcă să-i facă pe cei doi mari duşmani, Omul Alb şi Omul negru, Stăpânul şi Sclavul, să înţeleagă că poartă un război absurd, grotesc şi inutil. Doar că nimeni, nici de o parte, nici de alta, nu pare s-o înţeleagă. Albii o consideră naivă, negrii doar o altă reprezentantă a rasei cuceritoare care trebuie privită dacă nu cu ură, cel puţin cu suspiciune. Singurul ei interlocutor veridic, singurul care pare să o înţeleagă (deşi nici el de fiecare dată) este cerşetorul Vercueil, un fost marinar schilodit de ocean, care se aciuează, ca şi câinele vagabond care-l însoţeşte, pe lângă casa femeii, ajungând în final singurul ei companion şi de fapt, Moartea însăşi, căci, la final, el îi dăruieşte ultimă îmbrăţişare, una lipsită de orice căldură.
Deşi sunt zeci de mii de kilometri care separă Africa de Sud de România, deşi istoriile culturale ale celor două ţări sunt foarte diferite, ne recunoaştem cu uşurinţă (dar şi cu evidentă surprindere) în reacţiile viscerale pe care le provoacă Africa de Sud, unuia dintre cetăţenii ei albi: „Ruşinea vieţii pe care o trăieşti sub ăştia: deschizi un ziar, deschizi televizorul şi e ca şi cum ai îngenunchea să se urineze pe tine”, spune, cuprinsă de silă, doamna Curren. Şi tot ea, mai încolo, într-un paragraf care uimeşte prin actualitatea şi aplicabilitatea lui în contextul nostru actual: „Deoarece viaţa în această ţară seamănă atât de mult cu viaţa la bordul unui vas care se scufundă, unul dintre acele vechi vase de pasageri cu un căpitan beţiv şi funebru, şi un echipaj morocănos, şi bărci de salvare găurite, ţin radioul sub pat”.
Epoca de fier este, cred, cea mai tulburătoare carte scrisă de Coetzee după Dezonoare: pesimistă, lugubră, lipsită de orice speranţă, poate cu excepţia celei date de ideea iminentei dispariţii care va aduce cu sine neantul, preferabil oricând unei vieţi trăite într-o permanentă umilinţă.