Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Cronica marii bălmăjeli de Tudorel Urian


Multă vreme nu am înţeles de ce se recomandă ca anumite jurnale să fie publicate după scurgerea unei perioade de timp (de regulă 10-50 de ani) de la trecerea în nefiinţă a autorului. Eram convins că singura problemă discutabilă în legătură cu publicarea unui jurnal este cea legată de gradul său de autenticitate. Or, în cazul în care acesta ar fi fost publicat după moartea autorului (dar cu acordul testamentar al acestuia), cine ar fi fost în măsură să garanteze autenticitatea textului? Şi-ar fi dat cineva seama dacă editorul ar fi retuşat discret conţinutul pentru a-şi proteja propria imagine sau pentru a pune la adăpost interesele prietenilor ori credibilitatea morală a unor repere ale timpului? Singurul în măsură să certifice autenticitatea unui asemenea document este autorul şi, de aceea, consideram că publicarea unui jurnal nu s-ar putea face decît sub directa supraveghere a acestuia.

Am înţeles la ce se referă cei care solicită o perioadă de graţie între scrierea şi publicarea unui astfel de document citind volumul III (1990-1993) din Jurnalul Monicăi Lovinescu. Regimul Ceauşescu s-a prăbuşit. Lumea în alb şi negru a regimului comunist tinde spre un gri, în care unii se încăpăţînează să identifice exclusiv urmele de alb, iar ceilalţi pe cele de negru. Intelectualii (chiar şi cei cu o ţinută ireproşabilă în regimul anterior) par a-şi fi rătăcit busola şi se mişcă bezmetic într-o tranziţie fără cap şi fără coadă. Vechile prietenii sînt sacrificate pe altarul noilor pasiuni politice. Apar vanităţi şi frustrări sociale nebănuite cu doar cîteva luni înainte. Toată crema intelectuală din ţară, în trecere prin Paris (nu apăruse încă moda Washington), face escale mai scurte sau mai lungi în rue François Pinton (domiciliul Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca), unde se aduc ultimele publicaţii din ţară, sînt relatate cu lux de amănunte cele mai recente manifestaţii antiguvernamentale şi sînt comentate cele mai noi şi inexplicabile demisii morale venite din partea unor scriitori care în perioada comunistă fuseseră intens mediatizaţi la postul de radio „Europa liberă”. La Paris, ambasador este Alexandru Paleologu, Mihnea Berindei încearcă să pună ordine în Opoziţia din ţară cu entuziasmul şi eficienţa probate înainte de 1989 (va ajunge să fie contestat de opozanţii puri şi duri sub acuzaţia aberantă că ar avea simpatii... troţkiste), Ionesco urmăreşte cu ironie bonomă situaţia de la Bucureşti, iar Cioran se scufundă tot mai adînc într-o boală nemiloasă. Americanii închid legendarul birou parizian al postului de radio „Europa liberă”. La Bucureşti şi Paris se caută soluţii pentru scoaterea României din situaţia confuză în care se găseşte (combinaţie absurdă de anarhie şi dictatură – 13-15 iunie 1990, cu minerii făcînd ordine pe străzile Capitalei, acţiune inimaginabilă într-un stat de drept reprezintă exemplul cel mai elocvent), dar nimeni nu le găseşte. Toată lumea vede jumătatea goală a paharului, gîndeşte variante politice exclusiv în alb şi negru, prin eliminarea celuilalt. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca vizitează România unde se bucură de o binemeritată primire triumfală. Foştii ţuţări ai regimului Ceauşescu (Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Eugen Barbu) pretind cu tupeu să li se recunoască un calitatea de disidenţi ai fostului regim (pînă şi un satrap cultural precum Eugen Florescu solicită să fie primit în rue François Pinton – vezi p. 99) în vreme ce mulţi dintre adevăraţii disidenţi ai regimului comunist (Paul Goma este cazul cel mai răsunător) sînt, în permanenţă, ţinta unor campanii mediatice menite să le bagatelizeze acţiunea şi să-i transforme în ţinte ale oprobriului public. Mircea Eliade este atacat violent de presa din ţară şi din străinătate pentru unele texte din tinereţe pro-fasciste.

Autenticitatea Jurnalului Monicăi Lovinescu nu poate fi pusă la îndoială. Ea îşi notează zilnic impresiile, iar gîndurile sale sunt legate strict de întîmplările din ziua respectivă. Aşa se face că portretele morale ale unora dintre protagonişti suferă modificări sensibile de la o zi la alta. Autoarea judecă realitatea politică a României de la începutul anilor’90 în termenii dihotomici din timpul perioadei comuniste. Viziunea sa este una pur morală, contrară a ceea ce s-ar putea numi realpolitik. Comentînd evenimentele din ţară, diarista nu pune pe primul plan eficienţa, găsirea unor metode pragmatice de a influenţa realitatea politică, pornindu-se de la faptul că alegerile din 1990 au indicat o victorie zdrobitoare a lui Ion Iliescu şi a FSN. Ea se raportează continuu la un model moral al rezistentului dinainte de 1989. Astfel privite lucrurile, orice colaborare sau dialog mai extins cu puterea constituită poate deveni un semn de demisie morală. Dezamăgirile sînt, de aceea, mari şi vizează nume dintre cele mai importante: Eugen Simion, Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Mihai Botez. Nici măcar un personaj devenit reper moral al tranziţiei precum Corneliu Coposu nu scapă de judecata aspră a Monicăi Lovinescu: „...Coposu, prin Herlea (o aflu în ajunul sosirii lui Liiceanu de la Mihnea), încearcă să-l convingă să candideze pentru Convenţie pe... Pleşu. Va să zică Manolescu nu e eligibil drept candidat al Convenţiei pentru că l-a dus Mihnea la... socialiştii francezi, dar Pleşu, care a rămas pînă la capăt în guvernul Roman, da. Deodată tot creditul moral pe care i-l acordasem lui Coposu se clatină” (p. 253). În schimb, continuă să se bucure de credit moral Gabriel Liiceanu, în primul rînd, apoi Mihnea Berindei, Gabriel Andreescu, Doina Cornea, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Octavian Paler. Ambele liste grupează oameni cu opţiuni politice complet diferite, ceea ce demonstrează încă o dată faptul că Monica Lovinescu judecă individual fiecare caz, fără să urmărească un scop politic explicit. Mai mult decît atît, în primii ani ai tranziţiei au existat cel puţin două momente favorabile pentru a se da un alt curs evoluţiei României în postcomunism. După alegerile din 1992, preşedintele Iliescu i-a propus lui Mihai Botez să alcătuiască un guvern de tehnicieni. Acesta s-a dus la GDS pentru a primi acordul Opoziţiei. Opoziţia a respins propunerea anunţînd că „ar prefera să facă ea un guvern” (vezi p. 284). Botez a refuzat pînă la urmă propunerea şi în locul lui a venit Nicolae Văcăroiu care nu a mai avut nici un fel de dilemă. Întrebarea care se pune este dacă nu cumva cu Mihai Botez prim-ministru şi un guvern de tehnocraţi între 1992 şi 1996 situaţia de azi a României ar fi fost alta? A doua oară, în 1993, Ion Iliescu a propus formarea unui eventual guvern de coaliţie FDSN-CDR, cu scoaterea din joc a partidelor extremiste. S-a opus Corneliu Coposu. A fost o decizie înţeleaptă? Rămîne de discutat. Mai ales că în anii care au urmat guvernul Văcăroiu a făcut iresponsabilele datorii externe a căror scadenţă a venit în timpul următoarei guvernări (CDR-USD-UDMR).

Pe lîngă aspectele sale politice, Jurnalul Monicăi Lovinescu are şi o importantă funcţie de aide-mémoire. Puţină lume îşi mai aminteşte astăzi că după o intervenţie la televiziune legată de manifestaţia anti-FSN din 28 ianuarie 1990, familia lui Victor Rebengiuc a fost ameninţată cu moartea şi că Teatrul „Bulandra” a fost înconjurat de „oameni furioşi” care doreau să-l linşeze (vezi p. 56), că în 1991 în ţară s-a anunţat „moartea lui Eugen Ionesco” (în teatre s-a păstrat un moment de reculegere, „Cotidianul” pregătea o ediţie cu chenar negru) cînd de fapt a fost vorba despre... aniversarea dramaturgului (vezi p. 190) sau că tatăl lui Horia-Roman Patapievici a fost deţinut politic. De altfel, prima apariţie a lui H.-R Patapievici (alături de Vlad Zografi şi Mariana Marin, cele mai plăcute suprize postdecembriste) în rue François Pinton este memorabilă: „Îl credeam după texte estetizant şi important. Existau riscuri să fie chiar infatuat. Şi deodată descoperim un tînăr (are 35 de ani şi pare cu vreo 10 mai puţin) simplu, emoţionant şi emoţionat, aproape patetic, care ne vorbeşte de tatăl lui ieşind din închisoare şi nespunîndu-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticlă de Murfatlar s-o bem împreună în amintirea acestui tată mort fără a-i fi spus fiului suferinţele prin care a trecut” (p. 291).

Monica Lovinescu vine în contact cu multă lume şi notează cu scrupulozitate tot ce vede şi aude. De aceea, s-ar putea ca acest jurnal să fi apărut prea devreme în viziunea unora. El ar putea declanşa un imens scandal în viaţa publică românească. Notaţiile reprezintă, cel mai adesea, transcrierea unor conversaţii mai mult sau mai puţin intime, legate de terţe persoane, iar dezvăluirea acestor conversaţii poate pune în situaţii foarte inconfortabile persoanele în cauză. O notaţie de tipul: „aflu de la X că Y a făcut o mare porcărie” are toate şansele să schimbe raporturile dintre X şi Y, care ar fi putut să devină între timp dintre cele mai cordiale. Categoric, autorul unui jurnal are tot dreptul să facă public ceea ce gîndeşte el despre persoanele cu care intră în contact, dar mă întreb în ce măsură este fair să reproducă discuţii intime care vizează un terţ. Mai ales că, de cele mai multe ori, persoanele implicate în astfel de situaţii fac parte din acelaşi cerc.

România tranziţiei văzută prin prisma Jurnalului Monicăi Lovinescu oferă un peisaj dezolant în care oamenii se mişcă spasmodic în direcţii diferite, se ciocnesc între ei şi apoi fiecare o ia în direcţie contrară. Este o carte fundamentală pentru istoria noastră recentă, care demonstrează că pentru intelectualii români libertatea poate fi uneori mai dificil de administrat decît dictatura.



Monica Lovinescu, Jurnal. 1990-1993, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, 430 pag.