Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Cronică şi piaţă a ideilor de Cosmin Ciotloş

Cornel Regman, Poeţi şi prozatori tineri în anii ’70-’90,
Ediţie îngrijită de Ştefăniţă Regman, Prefaţă de Gheorghe Grigurcu, Bucureşti,
Editura Muzeul Literaturii Române, 2015, 444 pag.

Prima observaţie pe care această carte o provoacă ţine de utilitatea ei. E foarte bine să avem grupate meticulos toate cronicile pe care Cornel Regman le-a dedicat tinerilor autori din anii ’70-’90. Până acum acestea erau risipite în volume mai degrabă inaccesibile. Un repertoriu al lor face îngrijitorul ediţiei, Ştefăniţă Regman, într-o notă finală care însoţeşte culegerea.

Ce se poate constata mai întâi e că preocuparea criticului pentru literatura in statu nascendi, cum singur numeşte scrisul debutanţilor, a fost mai mult decât o ocupaţie „de weekend”. Căci dacă Regman nu s-a dedicat compulsiv recenzările producţiei juvenile, aşa cum a făcut în epocă Laurenţiu Ulici, el rămâne totuşi până astăzi un comentator de o acută mobilitate (nu doar stilistică) al ideaţiei literare a acelor ani. Am făcut de multe ori exerciţiul acesta, mai ales în cazul autorilor din „întunecatul deceniu nouă”, cei mai mulţi dintre ei cenaclişti de luni. Nu mă interesează cât de exact a scris Regman despre fiecare dintre ei. Un cronicar trebuie să fie atât de exact cât i-o cere propriul gust. Ce ştiu e că lecturile din partea a doua a unei cărţi ca Dinspre „Cercul Literar” spre „Optzecişti” se numără printre cele mai palpitante intelectual „prize critice” din câte le-au fost consacrate unor Mircea Cărtărescu, Marta Petreu et alii. Reluând, cum spuneam, o parte din conţinutul cărţii din 1997 şi completându-l cu texte provenite din alte sumare (Colocvial, De la imperfect la mai mult ca perfect, Ultime explorări critice...), volumul de faţă lărgeşte impresia de panoramă aşa zicând discontinuă. Nu toate numele care, ştim din alte sinteze, ar fi meritat să apară aici chiar apar, pe de altă parte, nu toţi cei discutaţi de Regman sunt autori de prima mână. Dar scăpările, ca şi prisosurile, n-au nici o importanţă. Contează că mulţi dintre scriitorii ce păreau fixaţi definitiv în câte-o formulă interpretativă standard, uneori avantajoasă (căci, pentru ochiul care priveşte, chihlimbarul pune în valoare insecta) sunt pur şi simplu resuscitaţi. Uneori, o sugestie face cât două relecturi. Dau un simplu exemplu: păstram, faţă de cel de-al patrulea volum al lui Adrian Popescu, Curtea Medicilor, o imagine univocă. O legam de faimoasa familie a Renaşterii italiene (în buna tradiţie a Umbriei). Asta până când, citind cronica lui Cornel Regman, am descoperit un sens surprinzător de concret la acest poet asociat în genere cu diafanul: ar fi vorba despre o zonă a Clujului, situată între Biblioteca Universităţii şi Grădina Botanică, un cartier, cândva, al clinicilor. La ceva distanţă, dar despre acelaşi poet, criticul notează un vers, „jarul ultimei surori îmi arde degetele fără milă” (p. 90), celebrând o marcă de ţigări (K.D.), pe care îl denunţă fără amânare, reluând scenariul cunoscutei execuţii maioresciene de la 1867: „Trăiască pipa consolatoare....”

Ce-i drept, pe Adrian Popescu îl cruţă de o sentinţă prea radicală. Se miră doar de naivităţile şi excentricităţile unui poet matur (cu alte cuvinte, născut matur...). La fel cum va proceda şi cu alţi „echinoxişti” din acelaşi prim val (de tipul lui Horia Bădescu sau Dinu Flămând), cărora le va pune degetul pe fiecare rană lirică. „Dracula Vodă, om mătăsos/ trece prin moarte şi nu se taie”, scrie, de pildă, ultimul, spre deziluzia lui Cornel Regman. Nu e singura asprime a criticului. Mai există şi altele, chiar în corpul acestui volum. Senzaţia mea e totuşi că s-a exagerat când s-a vorbit despre autorul acestor foiletoane ca despre un critic „rău” sau măcar „maliţios”. Şi mă bucur că, în prefaţă, Gheorghe Grigurcu ţine, la rândul său, să scurteze picioarele acestei prejudecăţi.

Spuneam la început că avem de-a face cu o carte utilă. Sigur, asta şi în ce priveşte bibliografia unor autori (frecventaţi de obicei prin filtre mai mainstream). E important ca, de exemplu, Daniel Bănulescu să se emancipeze de etichetele pe care fixate de propriii congeneri. După cum e salutar ca Ion Mureşan să fie, odată pentru totdeauna, eliberat de excelenţa sufocantă a Izgonirii din poezie cu care se încheia primul său volum. Cornel Regman e primul critic care indică în clar, cum se spune, anumite puncte nevralgice în Cartea de iarnă, deschizând în contrapartidă ochii la splendorile din cuprinsul Poemului care nu poate fi înţeles (1993). Foarte curioasă e dimensiunea bacoviană pe care o găseşte scrisului lui Mureşan. Mai mult decât oriunde altundeva, ea s-ar vedea în Convorbiri cu diavolul, o replică, zice criticul, la autorul Scânteilor galbene. Ceea ce e o ingenioasă încercare a lui Regman de a stabili numitorul comun al şi-aşa eterogenului grup al generaţiei optzeci.

Voi reveni mai încolo. Deocamdată, vreau să insist asupra schiţei de profil pe care i-am putea-o trasa lui Cornel Regman în această ipostază a lui (de cronicar al tinerilor autori). Spuneam că portretul de critic caustic nu-l prinde. Regman nu e un al doilea Cioculescu decât dacă privim lucrurile de la foarte mare distanţă.

Altminteri, ce-i apropie ţine mai degrabă de „metodă” decât de „umoare”. Ca şi înaintaşul său de la Revista Fundaţiilor Regale, Regman are patima ansamblului chiar în textele scurte, care n-ar trebui să se vrea altceva decât nişte „dări de seamă”, cum se spunea cândva. De obicei, protocolul e acela al recompunerii sintetice a întregului inventar de relaţii. Fără a fi un erudit de tipul lui Nicolae Balotă (colegul său de „Cerc”), Cornel Regman are patima comparatismului înalt. Şi e, cel puţin în ceea ce constituie domeniul său de predilecţie, excelent informat. Se poate urmări cu voluptate textura de influenţe a multora dintre articolele reluate aici. Convenţia fiind aceea că dialogul e continuu, important pentru critic e să discearnă cât e livresc şi cât e mimetism servil (există câţiva autori din anii şaptezeci susceptibili de aşa ceva), apoi cât din livrescul respectiv e pulsatil şi energic (cazul Şerban Foarţă) şi cât e simplă transcripţie apteră (cazul Dan Verona).

Aşa încât, oricât de reţinut ar fi în emoţii, ne putem da seama că apariţia generaţiei optzeci reprezintă, pentru critica lui Regman, o veritabilă febleţe. De la p. 157 încolo, adică odată experimentul tardomodernist încheiat, cartea devine un spectacol. Încep Cărtărescu, Stratan, Iaru, Coşovei, Muşina, Cârneci, Stoiciu. Toţi cei care contează. E momentul să mă refer la alte două prejudecăţi care însoţesc cu tenacitate scrisul lui Regman: aceea că marele lui merit ar deriva din arta formulării (pe fondul unor argumentaţii, se subînţelege, de capricioase) şi aceea că, pe urmele unei rubrici susţinute cândva, Regman ar fi făcut toată viaţa nimic altceva decât „cronica cronicii literare”. Ambele remarci sunt profund amendabile. De fapt, în virtutea unui empirism de cea mai bună calitate, acesta e convins că soarta unei cărţi depinde în chip necesar de morfologia pieţei ideilor în care cade. Nu, aşadar, cum cred impresioniştii, de capitalizarea unui număr suficient de mare sentinţe favorabile. Or, o idee se poate impune doar compensând ideea de semn contrar. Fie prin „spiritul” de descendenţă voltairiană (în care, e lucru ştiut, Cornel Regman a avut puţini rivali) care elimină, în planul opiniei, orice concurenţă neavenită; fie prin „competiţie” directă, şi aici intervine lupta „corp la corp” pe care Cornel Regman o poartă cu alţi colegi de magistratură. A rămas, cred, în amintirea tuturor, titlul unei cronici a sale, Îngerul a strigat, criticii s-au predat, despre romanul lui Fănuş Neagu (şi, mai ales, despre laudele fără rezervă pe care acesta le-a întrunit la apariţie). Mi se pare emblematic, în măsura în care vorbeşte despre un adevăr trist şi, din păcate, longeviv: sentimentul că, în condiţii de unanimitate impusă, dialogul e retezat. Iată ceea ce-l înspăimântă cel mai tare pe convivialpă timaşul autor al acestei cărţi. Altminteri, cât încă se mai poate discuta, cât încă mingea e în teren şi nu undeva împotmolită între aţele fileului, totul se joacă. Sunt multe cronici remarcabile în cele peste patru sute de pagini ale cărţii. Dacă ar fi, însă, să aleg una despre care ar merita vorbit nu doar din zori şi până-n seară, dar şi, cu formula lui Topîrceanu, „din seară până-n zori”, aceasta poartă numele Cărt(ur)ăreşte. E spaţioasă (are douăsprezece pagini în această ediţie, deci ar echivala cu trei pagini de revistă), ceea ce mi-o face imposibil de rezumat în detaliu.

Aşa încât am s-o iau de departe. Ştiţi discursul pe care Antoniu îl rosteşte în for în Julius Caesar-ul lui Shakespeare. A fost pus în scenă în interpretări strălucite (memorabil rămâne Orson Welles) a fost de zeci de ori comentat astuţios (inclusiv de către Roman Jakobson). E un fragment care ţine, deja de cultura generală. Actul 3, Scena a II-a. O capodoperă de polemică eficientă. Care foloseşte citatul ritualic şi respectul moderat pentru a pulveriza, pur şi simplu, un ins (în cazul de faţă, Brutus, vinovat până-n vârful unghiilor). Replica e de fiecare dată devastatoare: „For Brutus is an honourable man”. Nimic insultător nu stă la temelia acestei, totuşi, decapitări simbolice: „I speak not to disprove what Brutus spoke,/ But here I am to speak what I do know”.

Revenind la cronica lui Cornel Regman, rolurile se distribuie asemănător: în discuţie e volumul Totul de Mircea Cărtărescu; adversarul e Eugen Barbu (articlierul impenitent din Săptămîna). Iar prima frază sună astfel: „«Cărtărescu vine din Kerouak», decidea acum doi ani un atoatecunoscător, Eugen Barbu” (p. 166). Ce urmează e un tur de forţă cultural, aproape borgesian, în care „atoatecunoscătorului” fără studii filologice i se arată cam din câte locuri poate veni simultan un poet, un enorm poet (chiar dacă tânăr) atâta vreme cât are conştiinţa a ceea ce scrie şi nu ia poza unui inspirat. Dându-i dreptate lui Barbu (dar o dreptate à la Brutus...) şi prefăcându-se a nu înţelege intenţiile maligne ale autorului romanului Princepele, Cornel Regman ruinează, pur şi simplu, întregul serial intitulat La judecata de apoi a poeţilor, aşa malonest şi agresiv cum a fost.

Se întâmpla în 1986. Nu ştiu cine altcineva (dintre criticii cu semnătură grea) a mai tras cortina de pe publicistica lui Barbu, arătându-i nu culpele morale (asta e uşor, se poate face din vârful condeiului...), ci falimentul intelectual.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara