„Din când în când, ne pomeneam cu razii. În faţa porţii se opreau maşinile Securităţii, casa se umplea de oameni în uniformă şi în civil, care controlau, căpiaţi, tot, casa, şura, stogurile de paie, grajdul, chiar şi fântâna. […] Ticu, chemat la Cluj, la Securitate, reapărea acasă cu faţa însângerată.
– Ce ai păţită? Ce ai pe frunte şi pe sprâncene? l-am întrebat o dată, când eram cam pe clasa a cincea, iar el se întorsese de la Cluj cu faţa numai cheaguri negre de sânge.
– Nimic, m-a minţit el senin, am căzut de pe bicicletă.
N-avea cum să cadă, pe bicicletă noi l-am învăţat să umble, Tinu şi cu mine.”
Cu ce convingere de netulburat pare rostită ultima propoziţie! E convingerea unui copil care ştie că şi-a făcut ireproşabil treaba. Că nu se poate ca lucrurile să stea altfel decât le-a lăsat el. Numai că vocea aparţine, totuşi, altcuiva. Adultului. Celui care-şi aduce aminte. Şi care refuză să se folosească, peste ani, de alte argumente, adăugate, cu siguranţă, pe parcurs. Cel iniţial, spontan, naiv, îi este, şi astăzi, de ajuns.
Citatul (pp. 97-98) e extras din romanul Martei Petreu, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, apărut de curând în seria de autor iniţiată de Editura Polirom. (Care mai cuprinde, până acum, integrala volumelor de poezie, Apocalipsa după Marta şi o a treia ediţie, revăzută şi adăugită, a eseului din 1999, cu titlul uşor schimbat, Cioran sau un trecut deocheat.)
Marta Petreu face, cu totul surprinzător, pasul către proză. Surprinzător, înclin să cred, chiar şi pentru autoare. Evenimentul nodal al cărţii se petrece în mai 2010. (Altfel, multe dintre episoade coboară destul de adânc în timp, până în perioada Războiului Mondial.) După indicaţia de la sfârşit, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului a fost încheiat în septembrie 2010.
N-aş insista asupra acestor date dacă în textura romanului n-ar fi prezente urmele unui discurs accentuat confesiv. Naratoarea, Tabita Vălean, nu spune (de fapt, nu scrie) prea multe despre ea, aşa încât să putem vorbi, fără rezerve, despre un dublu romanesc al Martei Petreu. Totuşi, puţinul pe care-l spune (de pildă, despre studenţia şi apoi despre profesoratul clujean) nu contrazice o atare presupunere. De altfel, şi avertismentul cu care debutează romanul trimite în această direcţie. Nu eventualele asemănări cu persoane reale fac obiectul precauţiilor pe care şi le ia autoarea, ci dimpotrivă, inerentele deosebiri: „Personajele reale ale acestei cărţi sunt preaplecat rugate să mă ierte că prin cele câteva expresii celebre pe care li le-am pus în gură, le-am făcut de nerecunoscut.” (p. 5)
Oricum, Acasă pe Cîmpia Armaghedonului are un puternic filon de autenticitate. În cronica lui din Cultura, Alex Goldiş sublinia bine unitatea de fond a tuturor cărţilor Martei Petreu. Încrâncenarea din poezie nu se diluează în proză. O vână neagră le străbate pe amândouă. Cronica nefastă a familiei Vălean e la fel de tensionată ca orice vers din, să spunem, Aduceţi verbele (1981) sau Loc psihic (1991). Scrise intempestiv şi disparat, întâmplările de aici sunt ordonate conform unui flux special al memoriei afective. Având-o în centru pe Mària (Mica, cum e numită, filial, de cele mai multe ori), romanul se prezintă ca un lung şir de catastrofe amorsate. Mària. O mamă făcută parcă numai din ambiţii şi amărăciuni (nemulţumire, frustrare, încăpăţânare, răutate, partizanat, blestem), care-şi trăieşte viaţa la ţară într-o spectrală Câmpie a Transilvaniei. O personalitate imposibilă, dar un personaj remarcabil.
Moartea ei declanşează romanul. Moartea ei pune în lumină toate celelalte morţi ale Vălenilor. Începând cu Augustin (soţul pe care nu şi l-a dorit, nu l-a iubit şi nu l-a plâns) şi sfârşind cu Laura (frumoasa nepoată pierită într-un stupid accident auto). Pentru naratoare, exerciţiul e sfâşietor. Pentru că, bună, rea, Mària îi e totuşi mamă. O condamnă şi o iartă în acelaşi timp. Scriind despre ea, face eforturi s-o înţeleagă. Dar unele lucruri sunt de neînţeles. (De pildă, patima cu care îşi afuriseşte copiii, fără să dea totuşi prea mulţi bani pe „justiţia supranaturală”).
Copilăria Tabitei şi a fraţilor ei, Ana şi Tinu, apare marcată, indiscutabil, de dictatura maternă a Micăi. O dictatură stranie, exercitată, aşa-zicând, din opoziţie. Căci Mària e singura din familie care nu se converteşte la iehovism. Şi tatăl, şi bărbatul ei o fac. Numai ea rămâne, ostentativ, pe dinafară. Şi nu din motive dogmatice. (Îi pasă prea puţin de aşa ceva.) Mai degrabă din egoism. În jurul ei, toţi invocă Armaghedonul. Ea îl provoacă. Nu l-a plăcut pe Augustin, dar se supune mariajului, urându-l. N-a vrut să aibă copii, dar îi creşte, crud, urându-i. Substratul religios ridică la putere etica de natură şi aşa conflictuală a romanului. În plus, datorită lui, resentimentele Tabitei sunt nevoite să se atenueze.
Fiindcă, ţinând partea binelui, adică a tatălui, a lui Ticu, ea nu-l exonerează pe acesta de păcatul originar. O parte din suceala Micăi i se datorează, totuşi, lui: „Şi îmi imaginez, retrospectiv, şi nesfârşita lui singurătate: era în casa lui, cu nevasta lui, făcuse copiii lui, şi nu putea conta pe niciunul dintre noi. Nici unul din familie nu l-a urmat până la capăt în aspra lui credinţă. A reuşit, în loc să ne mântuiască, cum în mod evident îşi propusese, să facă din noi toţi, inclusiv din Mica, nişte singulari.” (p. 179)
Scindată interior, Tabita acuză şi scuză pe parcursul celor trei sute de pagini, recunoaşte şi explică, dar nu dă sentinţe. Pedeapsa, s-ar zice, şi-o ia asupra ei. Vorbele grele ale mamei se mai împlinesc o dată: „Te blăstăm pă tine anume să-mi moşteneşti ce am eu în minte şi-n suflet, puterile şi neputinţele mele! În veci!” (p. 264)
Sugeram însă la începutul cronicii ceva despre forţa cu care maturul e capabil să se lase stăpânit de copilărie. De gândurile de atunci. Dar nu mai puţin, de forma de atunci a acestor gânduri. Căci, oricât de profund, romanul Màriei şi al Tabitei ar avea mult de pierdut dacă n-ar fi, totodată, şi un roman al cuvintelor. (Sintagma aceasta a folosit-o cândva George Bălăiţă într-un subtitlu. O preiau aici pentru întreaga ei încărcătură metaforic exactă.) Datorită lor, acel Acasă sună, la sfârşitul lecturii, mult mai clar decât Cîmpia Armaghedonului.
Temeteu (cimitir), rişcaş (orez), nealcoş (mândru), ticlăzău, cinaş, vigan, silvoiz, a se îmburda sunt numai câteva dintre regionalismele care, în primă instanţă, derutează. Abundente şi disonante la începutul romanului, ele devin fireşti de la un moment încolo, chiar dacă nu întotdeauna sensul lor se degajă din context. Nu e un panaş lingvistic acesta, nu-i o paradă enciclopedică gratuită, ci o formă de a retrăi, fără rest, o vârstă. În felul acesta, Marta Petreu are acces la adevărul ultim al confesiunii. Pe care, cum se spune, o scrie pe dinăuntru.
E vorba, în fond, despre un alt grad de percepere a realului. Nu întâmplător, cezura e resimţită în spital, la capătul unei convalescenţe. E interesant de observat ce inerţie au totuşi obişnuinţele: „Nu-mi amintesc durerea, îmi amintesc numai cântatul altor copii şi că atunci am aflat că pe lume există şi-alte cuvinte decât acelea de acasă: plâns în loc de cânta, de exemplu. Îmi amintesc şi-o siluetă înaltă, subţire, o doamnă, internată cu băiatul ei care se căina amarnic la fiecare injecţie, şi felul cum se ridica această femeie noaptea, în lumea neclară, şi încerca, cu glas dulce, cum avea şi Mamica atunci când vorbea cu puii de găină sau cu mieluţii, să îmbuneze pe orice copil din salon care izbucnea-n lacrimi.” (p. 94)
Prin comparaţie, cele câteva trimiteri livreşti (deşi corecte în esenţă) la Moromeţii sau la Mara (cartea preferată a Micăi) par atât de nepotrivite!
Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului este deopotrivă o reuşită a Martei Petreu şi a prozei româneşti de azi.