Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Centenar:
Criticul şi familia sa de spirite de Barbu Cioculescu


Martor, în adolescenţă, unor intime colocvii, ca şi unor publice luări de poziţii ale criticilor ce redactaseră, în 1928-29, revista Kalende, înfiinţând, mai târziu, în 1937, G.C.L.R. - Grupul criticilor literari români - gândul nu m-ar fi dus că, în acelaşi acord de principii, aceştia ar putea să şi polemizeze între ei, contrazicând frontal unul aserţiunile celuilalt, dacă nu chiar sintezele. La mijloc era, cum după destul de multe decenii recapitulez, acea fină intuiţie primară operând asupra unui grup cu afinităţi generale ce n-ar fi putut fi dislocate.
În perspectivă, istoria literară a perioadei interbelice numeşte această formaţiune care, cum se vede, se şi nominalizase, drept cea de-a treia generaţie postmaioresciană. Ea se înfăţişa mai cuprinzătoare decât gruparea din 1937 - nucleul Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu -, întrucât tot pe atunci şi G. Călinescu şi Perpessicius au practicat aceeaşi critică nedogmatică, supusă criteriului estetic şi larg cuprinzătoare a fenomenului modern în artă, numai că elemente personalizatoare l-au îndepărtat, de pildă, pe G. Călinescu de Titu Maiorescu şi nu mai puţin de intercesorul E. Lovinescu, pe când Perpessicius, în parte şi pentru a nu atrage fulgerele lui N. Iorga, dar mai ales prin temperament, şi-a parcurs în cea mai deplină solitudine cariera de literator.
În fapt, punctul de plecare al acestei a treia generaţii postmaioresciene, nutrită în chip firesc la alte izvoare decât ale maestrului, s-a aflat în tinda lui E. Lovinescu, deşi, sub raportul anilor de formaţie universitară şi Pompiliu Constantinescu şi Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu ilustraseră seminariile lui Mihail Dragomirescu, cel dintâi fiindu-i o vreme asistent. Dacă în vocabularul estetic al lui Pompiliu Constantinescu se pot decela rezidii dragomiresciene, ceilalţi doi comparşi s-au format, tot acolo, prin reacţie şi contradicţie. Însă cu toţii şi-au sistematizat instrumentarul la marea şcoală a criticii franceze, într-un moment de indiscutabilă supremaţie a acesteia - şi aici se impune din nou despărţirea de G. Călinescu, format la şcoala italiană. Neîndoios, şi G. Călinescu îl cunoştea la fel de bine pe Sainte-Beuve şi, în descendenţă mergând, poate chiar pe târziul Kléber Haedens, citiţi însă cu o altă forma mentis, la fel cum Vladimir Streinu poseda un bogat bagaj cultural englez, Şerban Cioculescu unul german.
Şi, pentru că veni vorba, dacă între Lovinescu-cel-părintesc şi G. Călinescu raporturile se răciseră repede, relaţiile cu mentorul Sburătorului ale celor trei apropiaţi au variat în intensitate şi căldură, prin vreme. Şerban Cioculescu a frecventat puţin cenaclul, Vladimir Streinu, care-l adusese la Sburătorul pe Pompiliu Constantinescu, i-a fost mai apropiat maestrului, dar nu în măsura lui Pompiliu Constantinescu. Acesta a rămas profund ataşat de critic, recenzându-i, în timp, fiecare lucrare, inclusiv romanele şi memoriile, cu o admirabilă şi mereu proaspătă voinţă de înţelegere.
Poate că mai mult decât lecţia lui Sainte-Beuve şi opţiunea structurală la raţionalism ceea ce i-a reunit ideatic pe criticii de la G.C.L.R., iar de aici la strânse relaţii de amiciţie, a fost spiritul galic, pe fondul unor temperamente profund diferite, Vladimir Streinu fiind un dur cu accente tandre, Şerban Cioculescu un tandru cu accente de duritate, iar Pompiliu Constantinescu un pasional cu mască senină, când, în tipare fiziologice, primul un longilin mai fragil la agresiunile abientului decât lăsau să se vadă aparenţele, cel de-al doilea, câştigând pariul longevităţii, tipic cerebral, de constituţie nervoasă, iar Pompiliu Constantinescu de factură atletică, pe scara kreschmeriană. Cu toţii, deasupra a toate, se bucurau de o splendidă libertate a spiritului, implicând în, consecinţele ultime, o anumită cruzime, indispensabilă exercitării mandatului critic. De aici refuzul oricărei înregimentări, disciplina severă a îndoielii, credinţa în validitatea unei magistraturi ce se legitima, totuşi, prin cel mai fragil şi mai puţin palpabil parametru de care poate dispune o disciplină: gustul! Într-o epocă de fidelităţi cu risc sporit şi de dezerţiuni franc răsplătite.

Au fost, aşadar, iar aici societatea lor s-a amplificat şi a primit adeziuni ale unei generaţii mai tinere decât a lor, critici impresionişti, într-o literatură relativ recentă şi pendulând între gratuitatea artistică şi angajamentul social, între tradiţie şi inovaţie, clasicism şi modernism. Cea de-a treia generaţie postmaioresciană s-a născut prin urmare estetică, iar Pompiliu Constantinescu o reprezintă plenar, ca unul care s-a pronunţat, în două esenţiale decenii - 1926-1946 - aproape despre toţi scriitorii naţionali de seamă (dar şi despre cei minori) ai epocii, cu substanţiale trimiteri în urmă, avântându-se polemic în marile dezbateri teoretice din jurul sămănătorismului, poporanismului, ortodoxismului, trăirismelor, în spate şi în faţă cu redute ale unei opuse familii de spirite, precum Nicolae Iorga, G. Ibrăileanu, Nichifor Crainic, V. Pârvan, personalităţi puternice pe fondul unui estetism deviat sau chiar al anestetismului.
Pentru Pompiliu Constantinescu, foiletonul - cel din Vremea, de la Revista Fundaţiilor Regale - a fost modalitatea unei ritmice prezenţe, îngăduind permanentul control, din post în post de observaţie, a fenomenului literar în desfăşurare, cu clara percepţie a consumului forţelor, a unei imense risipe cu rezultate enigmatice: "Nimic mai capricios decât o cronică literară; pus la discreţia tiparului, foiletonistul scrie azi despre un roman, mâine despre un studiu, mai apoi despre un volum de versuri, după hazardul cronologiei sau după dispoziţiile lui de lectură. Rareori îşi poate grupa cărţile după afinităţile lor intime, şi mai rar după anume orientări generale."
Act de modestie, dar şi de luciditate. Totuşi, foiletonul facilitează detectarea cea mai mobilă a obiectului critic, este tabla pe care criticul îşi înşiră ecuaţiile, din stratul unor opinii de fundament. Pentru cel care se pronunţa, de asemenea, în maxime şi aforisme, foiletonul oferea idealul câmp de manevră asertaţional: "Noi ştim, totuşi, că marea poezie, la limita ei extremă, confinează cu metafizica, dar nu se suprapune, nu se identifică metafizicii", dar "poezia moare, între altele, intoxicată lent de metafizică; se sufocă de ermetism, se sterilizează prin inteligenţă, se sinucide prin confuzia că trebuie să se identifice cu un act de cunoaştere, uitând că în esenţă e cântec, e sensibilitate nudă, e ţipăt, este ea însăşi şi nu se poate substitui nici metafizicii, nici ştiinţei, nici oricărui alt domeniu speculativ."
Partizan, în proză, al romanului în competiţie cu nuvela şi anume al romanului citadin, analitic, de factură psihologică şi construcţie realistă, notând eminentele reuşite ale Hortensiei Papadat-Bengescu, ale lui Gib Mihăescu şi Anton Holban, criticul ţintea încă mai departe: "Lipseşte literaturii autohtone gustul de aventură şi pitoresc străin, ca şi un grad sensibil de cosmopolitism care să-i facă agreabilă adaptarea la climate morale deosebite de ambianţa lui sumară." Cu o curioasă explicaţie: "Românului îi place mai degrabă să fie gazdă decât oaspe; îl va fi educat la aceasta şi neîntrerupta vizită a barbarilor în propria-i casă devastată, iar cât priveşte nevoia de pitoresc, şi-a satisfăcut-o din împrejurările locale de o bogăţie neaşteptată în asemenea aspecte."
Adunate în şase masive tomuri de Scrieri, aceste foiletoane ale unei critici de atitudine, expertize sau comunicate de luptă, compun acea istorie a literaturii noastre, de la Titu Maiorescu până la criticii generaţiei sale, cu un dezvoltat popas în cea de a doua generaţie postmaioresciană - numai paginile dedicate lui E. Lovinescu împlinesc un corpus - de la Eminescu, Macedonski, Arghezi, către Tristan Tzara, istorie a literaturii pe care n-a mai avut răgazul să o sistematizeze. Un vast product al libertăţii spiritului, excluzând identificarea esteticului cu etnicul, abandonul în faţa iraţionalităţii, cu toate lunecuşurile vestind, în deceniile următoare, stingerea luminilor.
Adversar neclintit al sămănătorismului "cu fratele său bastard poporanismul, el însuşi copil denaturat al socialismului gherist", Pompiliu Constantinescu îşi manifesta radicalismul până la a-i contesta, bunăoară, lui Ibrăileanu, ca moştenitor al tendenţionismului gherist, "încurcat în stufărişul "caracterului specific" şi al "datoriei" intelectualului faţă de ţărani", aservit sectarismului de grup, calitatea de critic! Când Ibrăileanu scrie despre Eminescu, realizează o "exegeză de ţârcovnic la o carte sacră", o "înţelegere de belfer meticulos, explicând lucruri evidente şi chinuitoare prin lipsa oricărei perspective mai adânci." Nicolae Iorga "nu se poate impersonaliza, e tiranizat de instinctul obsesiv al adversităţii şi, cu toate că "autor a atât de multe cărţi, încât de multe va fi uitat el însuşi a le fi scris cândva", rămâne unul din cei mai puţin citiţi autori. Încă mai grav: "Judecăţile estetice şi logica d-lui Iorga sunt ale unui inimitabil comedian: poate că şi Farfuridi n-ar fi făcut critică literară cu o mai inalterabilă coerenţă." Acel Iorga care, judecându-l cu asprime pe Creangă, subevaluând cu duşmănie pe Maiorescu şi Caragiale "a privit modernismul cu o inchizitorială intoleranţă." În fine, în paginile istoriei sale a literaturii române, Nicolae Iorga şi-ar fi asigurat "gloria unui masacru neronian". În concluzie când vezi câte nedreptăţi comite "nu-ţi vine să doreşti un cataclism cosmic, un cutremur de câteva ore, un potop mai serios ca cel de pe vremea lui Noe, o ploaie de comete sau alte asemenea nimicuri, în speranţa că sedimentarea capricioasă a valorilor stabilite de istoria literară a d-lui Iorga şi-ar găsi, poate, un echilibru mai firesc?" În 1943, verdictul se nuanţează, N. Iorga "a avut intuiţii fulgerătoare şi opacităţi masive, s-a ridicat la accente de geniu şi a căzut în platitudini ciudate, a scris cărţi vii şi a conceput tomuri moarte, a dominat cu temperamentul inteligenţe mai organizate şi a dat uneori dovadă de absenţa amândurora." Momentul polemicii, desigur, trecuse, "dar a murit Iorga - şi-au rămas iorghiştii, s-a stins astrul şi au rămas opaiţele."

Comparat cu stilul artist-epurat al lui Vladimir Streinu, de supravegheată, cristalină elaborare, cu acela declarat neartistic, ci doar supus obiectului, însă în delectabilă logică al lui Şerban Cioculescu, stilul foiletonistic al lui Pompiliu Constantinescu se vădeşte suculent, muşchiulos, vehement, mai apropiat de al lui G. Călinescu - o suprapunere, de ex. a portretelor făcute de ambii lui Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan, ca oratori, demonstrează similitudinea de modalităţi expresive, plăcerea culorii. De unde parcă şi sentinţa călinesciană la adresa criticului: "fără să se coboare la nuanţe, prinde cu ochi sigur esenţa obiectului şi cu acest element dă un verdict estetic, care oferă un maximum de procent de adevăr." Rezerva, câtă este, provine din unghiul diferit în care au văzut G. Călinescu şi Pompiliu Constantinescu problema criticii - act de creaţie. La autorul Scrierilor, "critica este creaţiune în măsura în care reface, prin analiză şi sinteză, o serie de valori artistice şi anume, într-un domeniu în care valoarea spirituală este în acelaşi timp şi valoare expresivă."
La Centenarul naşterii criticului, cu care destinul n-a fost darnic în zile, chiar dacă astfel l-a cruţat de amarele încercări prin care neapărat ar fi avut de trecut în deceniile de comunism, să reţinem acest tablou de ansamblu asupra căruia putem medita şi astăzi: "La baza modernizării noastre e un substrat adânc de tradiţionalism. Regretul de a nu fi fost catolici, sau de a nu fi introdus votul obştesc în 1866, e o eroare. Revoluţia (din 1848, n.n.), tocmai prin caracterul ei mimetic, nu ne-a alterat fondul original; dar dacă acest fond nu ar fi reacţionat, nici modernizarea lentă n-ar fi fost cu putinţă, nici personalitatea neamului nostru nu s-ar fi conturat atât de precis în literatură."
Interferenţa între valoare şi înţelegerea istorică a generat la Pompiliu Constantinescu ceea ce Şerban Cioculescu evidenţia ca "expresie justă în haina de sărbătoare a cuvântului."