Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Criticul fără însuşiri de Nicolae Manolescu


Împreună cu G. Călinescu, Ş. Cioculescu, Perpessicius, T. Vianu şi Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu (1901-1946) face parte din cea de a treia "generaţie maioresciană", după clasificarea celebră a lui E. Lovinescu, o generaţie care "s-a născut estetică cum te naşti cu ochi albaştri; a fost maioresciană fără să ştie; nu şi-a cunoscut înaintaşul şi nici nu s-a ocupat de dînsul exegetic" (T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, 1943). Aprecierea rămîne valabilă şi după mai bine de jumătate de secol. Mezinul generaţiei fiind Ş. Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, născut doar cu un an mai devreme , moare cel dintîi, la 45 de ani. E, de altfel, singurul pe care generaţia mea (a patra maioresciană?) l-a cunoscut numai din cărţi (cînd el murea, eu eram în clasa întîi primară). Pe toţi ceilalţi i-am frecventat şi personal, avîndu-i profesori ori colegi de catedră. Ş. Cioculescu mi-a condus teza de doctorat. Pe Pompiliu Constantinescu l-am descoperit cu adevărat începînd din 1967 cînd soţia lui, Constanţa Pompiliu Constantinescu (după cum remarc că semna, pe o fotografie de tinereţe, în care putem vedea o femeie cu un profil superb şi expresiv; cînd am întîlnit-o eu, pe la sfîrşitul anilor '60, mi s-a părut nesuferit de bătrînă), i-a publicat, după manuscrise şi culegeri, cronicile literare în cele şase volume de Scrieri de la Editura pentru literatură şi apoi de la Editura Minerva (ultimul în 1972). Prefaţa, datorată regretatului Victor Felea, era primul studiu amplu şi temeinic despre critic, nu numai din epoca postbelică, dar dintotdeauna, fiindcă, se ştie, rareori criticii se bucură în timpul vieţii de acest tratament din partea confraţilor lor, iar Pompiliu Constantinescu a murit şi prea tînăr ca să se considere că-l merita.
Descoperirea a reprezentat, cel puţin pentru mine, o revelaţie. Publicam eu însumi de cîţiva ani cronici literare şi mi-am identificat brusc în Pompiliu Constantinescu principalul precursor. În afară de Perpessicius, în a cărui vicleană ameninţare, nu mă puteam recunoaşte, ceilalţi critici interbelici practicaseră cronica destul de neregulat şi nu în ritmul hebdomadar care mi se părea mie obligatoriu. Era evident pentru mine că Pompiliu Constantinescu era cronicarul prin vocaţie al generaţiei lui. Nici n-a scris altceva. Cartea despre Arghezi din 1940 nu-l caracterizează absolut deloc, nici ideatic, nici stilistic. Un Arghezi văzut prin Blaga e, orice am zice, o ciudăţenie în scrisul criticului. Toate volumele antume (Mişcarea literară, 1927, Critice, 1933 etc.) sînt culegeri de cronici. Poate doar Figurile literare din 1943 să fie o excepţie, în măsura în care cuprind sinteze şi nu recenzii propriu-zise).
Citindu-i cronicile la rînd (deşi ediţia nu e cronologică, aşa cum mi-aş fi dorit şi cum era normal, ci alfabetică, aproape un dicţionar de autori români interbelici), după ce înainte le citisem pe sărite, cu totul la întîmplare, din volumele publicate de el însuşi, mi-am dat seama numaidecît pe ce se baza prestigiul cronicarului anilor '30: pe o acurateţe a judecăţii de valoare pe care n-o găsim la nici unul dintre contemporanii săi. Călinescu avea prea mult talent, Vianu, o minte prea ordonată teoretic, Cioculescu iubea prea mult detaliul istoric şi psihologic, Streinu avea antene doar pentru poezie şi aşa mai departe, pentru ca unul ori altul să-l concureze pe autorul Mişcării literare pe terenul arid al cronicii. Eram conştient de acest lucru şi trebuie să admit că nu-mi plăcea. Căpătam tot mai limpede convingerea că un cronicar trebuie să fie ca omul fără însuşiri din romanul lui Musil. Posedînd din toate (talent, luciditate, informaţie, expresie, echilibru moral etc.) cîte puţin, cronicarul este primejduit îndeosebi de excesul propriilor calităţi. Imaginaţia debordantă l-a împiedicat bunăoară pe Călinescu să fie un recenzent creditabil. Fineţea analitică a lui Streinu este de nesuportat în articolele pe care le consacră unor autori mediocri. La fel ca gravitatea teoretică a lui Vianu ori erudiţia detaliilor a lui Cioculescu. Pompiliu Constantinescu nu se compara cu nici unul dintre ei cînd era vorba de la qualité maîtresse a fiecăruia, dar îi întrecea pe toţi cînd era vorba să facă dintr-o sumă de carenţe o magistratură critică.
Am spus că-mi displăcea acest fapt: nu mă închipuiam cîtuşi de puţin pe mine însumi într-un rol în care ceea ce contează este textul piesei şi nu actorul. Pot mărturisi acum, cînd nu mai am vanităţi, că de teamă să nu fiu comparat de posteritate cu un funcţionar conştiincios sau, vai, cu un birocrat al criticii, aşa cum a fost Pompiliu Constantinescu, am scris, de pe la finele anilor '60, eseuri şi cărţi întregi care n-aveau nimic comun cu cronica literară: seria de Teme am început-o în 1970, m-am îndreptat spre monografii cum sînt cele despre Maiorescu, Odobescu şi Sadoveanu, spre a ajunge la sinteze şi istorie literară, precum Arca lui Noe sau Istoria critică. Şi am "uitat", cu bună ştiinţă, în paginile revistelor, cronicile. Acestea, de la Pompiliu Constantinescu mi s-au tras.
Nu e nici un pic de dispreţ în mărturisirea mea faţă de capacitatea de sacrificiu a lui Pompiliu Constantinescu. Şi chiar dacă vocaţia lui a fost cronica, sacrificiul e de netăgăduit. Se prea poate ca studiul despre Arghezi să fie tocmai expresia unui bovarism: n-ar fi exclus ca Pompiliu Constantinescu să-şi fi refuzat cu acel prilej, singura dată în întreaga lui viaţă, menirea de cronicar şi să fi crezut că poate fi şi altceva. Pompiliu Constantinescu a fost, două decenii, farul care a indicat ţărmul tuturor navigatorilor pe apele literaturii. Nu mai mult, dar nici mai puţin decît atît. Relativa uitare de care are parte astăzi e nedreaptă. Nimeni din cei care vor să scrie despre autorii interbelici nu-l poate ocoli. Recenziile lui sînt exacte, clare, obiective şi nu de tot banale. Au de la început atîta fadoare cîtă le trebuie ca să nu se faneze mai tîrziu.