Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi:
Criticul ca o fantomă pirandelliană de Ioan Holban

Ocarte foarte densă este Silviu Purcărete sau privirea care înfăţişează (Fundaţia Culturală „Camil Petrescu”, Revista „Teatrul azi”, 2011), unde Oltiţa Cîntec (re)compune portretul interior al unuia dintre cei mai importanţi artişti români contemporani. Maniera de lucru se circumscrie, şi aici, unei paradigme pe care a definit-o, în termeni cît se poate de limpezi, recent, într-un comentariu rezervat romanului Matei Brunul al lui Lucian Dan Teodorovici: „Prototipul criticului rece, care refuză să se lase cuprins de propria afectivitate, mi se pare un clişeu ori, în orice caz, e ceva ce nu mi se potriveşte. Îmi place să mă emoţionez, ca orice spectator, diferenţa dintre mine şi ceilalţi fiind că eu ştiu mai multă teorie teatrală”, scrie Oltiţa Cîntec în „Suplimentul de Cultură” din 29 octombrie 2011. Teoria literaturii vorbea, mai întîi prin Wayne C. Booth, în secolul trecut, despre autorul implicat; astăzi, Oltiţa Cîntec îşi spune spectator implicat. De Silviu Purcărete şi creaţiile sale regizorale, criticul se apropie cu un filtru al emoţiei, dar şi cu o platformă teoretică solidă, trecînd prin toate spaţiile şi ipostazele teatrale spre o fermă scară a valorilor estetice; astfel, Oltiţa Cîntec urmăreşte, se integrează în echipa cu care Silviu Purcărete a lucrat, la Iaşi, Uriaşii munţilor, un spectacol după celebra piesă a lui Pirandello, joacă, devenind, iată, o fantomă pirandelliană, asumîndu-şi, adică, în întregime, relaţia teatrală.
Aventura teatrală din Silviu Purcă- rete sau privirea care înfăţişează începe cu prima zi de şcoală: „Etapa lucrului la o nouă producţie constituie un gen aparte de şcoală, de atelier, fiind asimilabilă, din multe puncte de vedere, unui training intensiv de adaptare a membrilor echipei la un proiect estetic comun”; iar aventura continuă în noua lume care se con-figurează, trecînd prin film şi prin basm, găsind în ludic o bază solidă, cu subtile disocieri, pe urmele lui Paul Cornea, Gabriel Liiceanu şi, mai ales, Johan Huizinga, între joc şi joacă, păstrînd, însă, mereu legături conceptuale cu volumele precedente despre teatrul vizual: o semantică a vizualităţii descoperă Oltiţa Cîntec în universul creaţiei lui Silviu Purcărete. Analiza e completă, portretul artistului e unul în mişcare, adunînd „fragmentele” risipite la repetiţii, în propriile mărturisiri sau în evocările altora, în texte intersectate, în relaţionări cu alţi regizori (Andrei Şerban, Gordon Craig, Lev Dodin, Tompa Gabor): portretul care rezultă din jocul cu mărgelele de sticlă ale unei înalte arte regizorale este al criticului, al spectatorului implicat şi, deopotrivă, al fantomei pirandelliene, strecurată în obscuritatea sălilor de repetiţii şi de spectacole: „Iluzia teatrală şi lectura ludică a lui Purcărete aduc la vedere năluca teatrului (...) La regizorul Purcărete, magia e alimentată de apariţii, de trucuri vizuale şi auditive care generează universul oniric”; „La Purcărete, creativitatea e o stare de lucru, e metodă de construire a mizanscenei (...) Pentru Purcărete, fiecare nou proiect e o dinamică a creativităţ ii, e legat de entropia ideilor, de capacitatea de colaborare (...) Purcărete are simţul umorului. Cînd vede că lucrurile nu ies, că s-au poticnit, strecoară o glumiţă care scoate lumea din blocaj”; „Tehnica fragmentării în frame-uri pe care Purcărete o foloseşte ca modalitate de lucru, e pur cinematografică. Spectacolul devine o suită fluidă de cadre, la realizarea cărora contribuie cuvîntul, mişcarea, eclerajul, decorul, costumele, formele, liniile, culorile. (...) La scenă, Purcărete delimitează spaţiile, le creează ca perimetre relativ independente, unele în lumină, altele în întuneric. Perspectiva centrală, de videast, îl determină să evite diagonalele”; „În materie de preferinţe repertoriale, Purcărete s-a simţit mai apropiat de clasic. Textele clasice i se par mai potrivite limbajului său scenic.” (...) „Purcărete îşi asumă cu responsabilitate calitatea de regizorautor. O face prin lectura scenică, prin remodelarea unui text în acord cu maniera proprie de a-l înţelege”; Purcărete nu e din categoria regizorilor încrîncenaţi, care ţine cu tot dinadinsul ca el să aibă dreptate. E un artist de echipă, pentru care teambuilding-ul e esenţial în reuşita ulterioară. Priveşte lumea teatrului şi procesul creaţiei cu seninătate, dar îi repugnă teoretizările în privinţa propriilor creaţii”.
Silviu Purcărete sau privirea care înfăţişează nu e doar o carte cu şi despre Silviu Purcărete pentru că, iată, Oltiţa Cîntec caută, în fapt, ceea ce aş numi o tipologie a regizorului de azi, fixată atît la repetiţiile propriu-zise, cît şi în activităţile „conexe”. În această perspectivă, criticul studiază cu atenţie copiile xeroxate ale textului utilizat de echipa spectacolului (iar, la Purcărete, acesta are înfăţişarea unui text „muncit”, cu tăieturi, săgeţi, chenare, notiţe pe margine, însemnări în diverse culori ale creionului), apoi, programul de sală, dar, mai ales, relaţia cu scenografii H. Sturmer şi Dragoş Buhagiar, girată „în cazul lor de simbioza estetică din perioada repetiţiilor”; în capitolele intitulate Purcărete-Sturmer şi Purcărete- Buhagiar, criticul face o cercetare a „poziţiei” scenografiei în realizarea spectacolului de teatru, insistînd asupra creativităţii şi simbiozei estetice dintre regizor şi creatorul spaţiului de joc, prin care se cristalizează ceea ce se numeşte o scenografie activă. Corul, publicul şi, mai cu seamă, muzica reprezintă alte spaţii conexe regiei, pe care Oltiţa Cîntec le explorează cu emoţie şi rigurozitate; în Purcărete- Şirli şi Muzicalitatea organică, criticul analizează coloana sonoră, ca pe un personaj integrat în distribuţie, dar şi sonorităţile (rîsul, jucăriile, microfonul, instrumentele muzicale neobişnuite, clopoţelul, ţăcănitul maşinii de cusut „Singer” etc.), căutînd în sala de spectacole un alt univers, departe de cenuşiul cotidianului rămas afară, în lumina adesea bolnavă a zilelor.
Dincolo de interesul pe care îl poate avea cititorul „specializat” din mediile teatrale pentru demersul Oltiţei Cîntec, Silviu Purcărete sau privirea care înfăţişează restituie lăuntrul unui mare artist, devenit, aici, un personaj problematic; nu întîmplător, criticul face apel la „teoriile moderne ale psihologiei” pentru a determina felul cum trece lumea şi cum se arată ea prin filtrul vederii secunde a creatorului, cu identificarea temelor şi metaforelor obsedante, a oniricului şi resorturilor mitice, dar şi a ţintei ascunse; intenţia regizorului – scrie Oltiţa Cîntec – este să-i aducă pe actorii din echipă „la starea definitorie pictorilor naivi: un amestec de har şi candoare expresivă, care dezarmează prin sinceritate, prin simplitatea şi francheţea cu care este exprimat un mesaj profund”. Jocul dintre aparenţă şi esenţă sau fraze precum „gîndesc vizual, întîi văd lucrurile” şi „în teatru trebuie să vezi povestea şi nu să o asculţi”, care plac atît de mult criticuluifan al teatrului vizual, rolul subconştientului şi al enigmaticului stocat acolo, filmul interior, iraţionalul care trebuie „să lucreze cît mai liber posibil” – acestea sînt componentele portretului interior al unui regizor care caută mereu actorulcomplice pentru a se lăsa bîntuiţi, împreună, de năluca teatrului.
Oltiţa Cîntec se însoţeşte în aventura sa prin universul artistic al lui Silviu Purcărete cu actori, colaboratori, critici, regizori, de aici şi din lumea largă; Ofelia Popii şi Andreea Dumitru, Constantin Chiriac şi Marina Constantinescu, Jean Pierre Wurtz, Hans-Thies Lehmann, Tompa Gabor, Virgil Flonda şi Iosif Herţea, la Sibiu, Craiova, Rîmnicu-Vîlcea, Iaşi, Cluj- Napoca, în Franţa ori Germania – oameni şi spaţii teatrale depun mărturie despre „tovarăşul de drum” al Oltiţei Cîntec din admirabila sa carte: „Nu ştiam spre ce merg, e un joc în care eşti legat la ochi şi mergi după sunete”, spune Ofelia Popii despre colaborarea sa cu Silviu Purcărete, la Sibiu, în Faust: legat la ochi, mergînd după sunete, în fapt, privind lumea prin filtrul vederii secunde – iată, în termenii actorului, relaţia teatrală proprie spectacolelor marelui regizor. Oltiţa Cîntec adună lumea din teatre şi din preajma lor, publicul şi ucenicii într-o altă „căruţă cu paiaţe” care caută, de milenii, fantasma şi nălucirile teatrului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara