Fără a înceta să reprezinte un stil inimitabil, Cornel Regman este expresia unui mod-de-a-fi-critic, încadrându-se într-un filon bogat care se întinde în literatura noastră de la Ilarie Chendi şi Şerban Cioculescu până la, să zicem, Nicoleta Sălcudeanu şi Mihai Iovănel. şugubăţ şi peant, ludic şi didactic, cârcotaş şi tipicar, sceptic de serviciu care nu face rabat nici autorilor, nici operelor, Regman a fost şi a rămas până la sfârşitul vieţii un cronicar, practicând genul cu aceeaşi perseverenţă cu care l-a apărat împotriva detractorilor. Pentru autorul Colocvialului, cronica literară, acuzată de instabilitate şi efemeritate, conţine în filigran toate virtuţile criticii. Iată de ce, într-un interviu cu valoare testamentară, acordat lui Farkas Jenö cu puţin timp înaintea morţii, cronicarul îşi situa propriile texte "mai aproape de studiu, de dezbatere, cu inserţii polemice în segmentul de Ťcritică a criticiiť care nu lipseşte mai nici unuia din aceste ample comentarii critice" (Ultime explorări critice).
Caracterizarea de mai sus se confirmă la lectura ultimei antologii regmaniene, cuprinzând o bună parte a cronicilor publicate de autor despre proza postbelică. Dacă ar fi să căutăm genul proxim al criticii sale, probabil că l-am găsi în acea "critică de a doua zi" pe care o invocă la un moment dat Cornel Regman: o critică aflată dincolo de impresie, pentru care "adiţiunea, sortarea şi - fatal - scăderea, operaţii sistematizatoare şi valorificatoare deopotrivă, ar trebui să se situeze pe primul plan al preocupărilor". De altfel, tentativele lui Cornel Regman de a face puţină ordine în devălmăşia istoriei literare nu sunt puţine; criticul navighează cu supleţe printre jaloanele diacronice, teoretizează en passant şi propune clasificări ingenioase - şi surprinzătoare, dacă avem în vedere timpul scurt care s-a scurs de la apariţia operelor. Analiza textelor este aproape întotdeauna precedată de preparaţiuni ceremonioase, prilej de incursiuni în opera prozatorilor sau în cogitaţiunile recenzenţilor. Astfel, înainte de a discuta cărţile a doi tineri prozatori (Bedros Horasangian şi Ioan Lăcustă), cronicarul nu pregetă să facă o scurtă istorie a schiţei în literatura română, reţinând atât "tirania" modelului caragialesc, cât şi meritul lui N. Velea şi F. Neagu de a fi "dez-dramatizat" specia. După un rond minuţios, criticul se opreşte asupra scriitorilor din deceniul nouă: "autorii de schiţe se împart (...) în obiectivii reprezentării, cei la care prevalează interesul pentru mijloacele punerii în valoare, şi în Ťfilosofiiť aceloraşi reprezentări, preocupaţi mai presus de toate să găsească (sau să nu găsească) un sens celor dezvăluite." Alteori, înainte de a "întâmpina" cartea, autorul îi "întâmpină" (şi nu cu ofrande!) pe ceilalţi cronicari. Cu care, fireşte, nu este de acord: multe din textele cuprinse în volum - îndeosebi cele din perioada tomitană - încep cu o radiografie a receptării (semnalată de titluri ca: "Îngerul a strigat" - criticii s-au predat, Nicolae Velea - de la adoraţie la molestare sau "Echinoxul nebunilor" şi delirul criticilor) pentru a analiza apoi, fără risipă de vorbe, operele. Două lucruri reies de aici: mai întâi, chiar şi atunci când comentează cărţi de proză, Cornel Regman continuă să rămână un critic al criticii. Doar partenerii de dialog se schimbă (de la Al. Piru sau Valeriu Cristea la Alex. Ştefănescu); polemica rămâne. În al doilea rând, vocaţia polemică, plăcerea de a fi mereu în răspăr îl conduce pe critic (malgré lui) la ceea ce el însuşi numea "lectura piezişă". Nu e vorba numai de judecăţile valorice, de comentarea maliţioasă a "miturilor" lui A. E. Baconsky sau Al. Ivasiuc, ci şi de cele hermeneutice: în contrast cu majoritatea comentatorilor, care exaltă gravitatea şi tragismul schiţelor lui N. Velea, Cornel Regman îl consideră "un bufon superior, mimând seriozitatea, şi singurul azi dintre martorii evenimentelor satului care întoarce patetismul (...) dacă nu chiar în panglicărie, în tot cazul într-un prilej de experimentare şugubeaţă".
Spiritul polemic al autorului iese însă la iveală şi în preferinţa pentru anumite genuri sau direcţii. "Criticii scurte" (cronicii) îi corespunde, în mod firesc, proza scurtă, a cărei resurecţie Cornel Regman o trâmbiţează solitar (v. O şcoală a povestirii româneşti contemporane. Promoţii noi, În spectaculoasă revenire de formă: schiţa! sau Se poartă iarăşi genul scurt) într-un secol când suflarea scriitoricească autohtonă se întreabă alarmată "de ce nu avem roman?". Mai mult, revenirea la roman îi pare cronicarului o "recădere", de vreme ce "edificiul romanului nostru se înalţă şi azi pe un strat considerabil de povestire". Criticul devine astfel un ceasornicar migălos care demontează maşinăriile romaneşti pentru a da la iveală componentele nuvelistice: în Ucenicul neascultător, "George Bălăiţă, nuvelist prin vocaţie şi povestitor prin har, construieşte atomizant cinci ansambluri autonome şi complet diferite unul de altul", în timp ce Daniel Bănulescu ne-ar oferi, în alt roman, "şapte povestiri de întinderi şi ponderi diferite". şi dacă Regman nu găseşte în epică povestiri şi schiţe, nişte arcuri şi rotiţe narative tot descoperă el; important e ca mecanismul să meargă. De aceea, păcatul capital al unei opere nu este, pentru vechiul cerchist, lipsa de originalitate, ci contradicţia, incompatibilitatea, inadecvarea. Criticul sancţionează, de exemplu, la Fănuş Neagu "o anumită contradicţie între intenţie şi realizarea ei în materia limbii, un soi de inadecvare a mijloacelor la scopul propus", la A. E. Baconsky "o scrâşnită şi foarte şubredă alianţă între două tendinţe care se bat cap în cap şanticalofilia şi calofilia, n.m.ţ", iar în Delirul - incompatibilitatea între "romanul-cronică" şi "romanul afirmării energiilor". Pentru acest "explorator" al prozei, structurile narative sunt asemenea unor plăci tectonice care, în funcţie de modul îmbinării lor, creează impunătoare lanţuri montane sau, dimpotrivă, canioane primejdioase.
Şi fiindcă veni vorba de Preda, analiza Delirului relevă şi un defect al balanţei lui Cornel Regman. Semnalând contradicţia amintită, criticul comentează romanul în termeni moderaţi, în orice caz nu excesiv de severi. Or, de aici şi până la a cataloga, într-un alt articol, Delirul şi Marele singuratic drept "ratări răsunătoare" e o distanţă cam mare. Iată, aşadar, cum asamblarea defectuoasă a unor grinzi coboară în mod surprinzător preţul unei locuinţe pe care criticul părea s-o aprecieze. Eradicată din observaţiile de amănunt, ambiguitatea se insinuează acolo unde ne-am fi aşteptat mai puţin: în judecata globală. Cealaltă scădere ţine de faptul că Regman citeşte cărţile de proză (realiste sau imaginative, moderne şi postmoderne) cu aceeaşi receptivitate; dar, din păcate, şi cu aceeaşi pereche de ochelari, exersată mai ales pe prozele de tip mimetic. Când criticul se întâlneşte cu o scriere parodică, parabolică, utopică sau textualistă, el îi apreciază efectul estetic, însă îi cere acelaşi tip de adecvare pe care îl revendică prozei realiste. De pildă, deşi admite caracterul utopic-pamfletar al romanului Adio, Europa!, Cornel Regman îi reproşează lui I. D. Sârbu că "acuzele sale la scară mondială sunt puse în gura unor personaje care în nici un caz nu le-ar putea formula astfel". Or, într-un text în care iluzia mimetică e repudiată la tot pasul, a pretinde o asemenea consecvenţă pare extravagant. Tolerant cu încălcarea convenţiilor reprezentării, Regman este destul de reticent cu transgresarea convenţiilor narative. Fisurile din edificiul axiologic şi slăbiciunea pentru anumite convenţii sunt două limite care tulbură uneori, dar nu acoperă niciodată vederea pătrunzătoare a acestui fin diagnostician al prozei.
