Un surîs încrezător, o lumină emanînd din figură, din casca de aur a creştetului, ca nimbul generozităţ ii ei fără umbre ... Vitează cînd ataca teme şi autori redutabili, Borges în primul rînd, căruia i-a deschis la noi un drum regal, prin traduceri de neuitat, sute de pagini vibrînd enigmatic şi limpede, dar şi Cortázar, Goytisolo, Fuentes şi Malraux, teoreticiană a unei intertextualităţi, complex trecută prin mediaţia lui Roland Barthes, rodnic semnalînd incidenţe neaşteptate, Pius Servien, Matila Ghyka – îi aparţinea Cristinei Hăulică rigoarea filologică a unei strălucite hispaniste, încă de tînără autoarea unui dicţionar român-spaniol, şi totodată supleţea care e harul trebuitor izbînzilor de accent autentic în arta tălmăcirii.
Colegilor şi studenţilor, cei de la Facultatea de Litere bucureşteană, dar şi de la Sorbona, unde a profesat mai bine de zece ani, făcînd semiotică subtilă în vaste amfiteatre, în edificiul modern de la Marne-la-Vallée, cu un auditoriu entuziast, ştiinţa ei li se înfăţişa firesc şi loial, scutită de pedanterii inelegante.
O apreciaseră mari profesori, Iorgu Iordan şi Al. Rosetti, Zoe Dumitrescu- Buşulenga, Marcel Bataillon şi prodigiosul Eugeniu Coşeriu, ca şi ilustre personalităţi internaţionale, de la Federico Mayor la E. M. Cioran. Fiica unui notoriu germanist Mihai Isbăşescu, primul român distins cu Medalia „Goethe” pentru o întinsă operă de erudiţie şi pentru variate deschideri de orizont, – de la Niebelungen la Jean Paul şi fraţii Schlegel, şi mai departe pînă la Heinrich Böll şi Max Frisch –, a continua meritoriu nişte severe tradiţii însemna pentru Cristina Hăulică o indiscutabilă misiune. Cum deopotrivă o caracteriza o neabătută droiture în calea presiunilor imunde ameninţînd libertatea.
La UNESCO, la reuniunile Uniunii Latine şi ale Academiei Latinităţii, la Festivalul parizian „Imagine şi ştiinţă”, la Roma, Veneţia, Barcelona, Ciudad de Mexico, Rio de Janeiro ori în Antile, schimburile intelectuale pe care le întreţinea Cristina Hăulică întregeau imaginea unei sobre eficienţe. Nu se îndepărta vreodată de la discreţia şi concizia care-i aparţineau definitoriu.
Astfel s-a săvîrşit şi plecarea ei tăcută dintre noi, fără de vaier şi de lamentaţii. Lacrima pe care i-o datorăm, la durerea de acum, să cadă neprefăcută şi pură!
