Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Interviu:
Cristian Tudor Popescu: "Pentru mine, ultimul şi cel mai puternic criteriu al adevãrului este umanul" de Daniel Cristea-Enache


DANIEL CRISTEA-ENACHE: Stimate domnule Cristian Tudor Popescu, sunteţi, în literatura şi jurnalistica noastrã, una dintre vocile afirmate puternic dupã Revoluţia din decembrie 89. Eraţi şi înainte implicat în creaţia şi în cenaclurile de literaturã (de la cele S.F. şi pânã la "Junimea" lui Ovid. S. Crohmãlniceanu) - totuşi, uitându-ne în urmã la acea perioadã, ea pare a fi, în cazul Dvs., una de underground. E corectã aceastã percepţie? Ce a însemnat Revoluţia din 89 pentru Dvs., ca om şi ca scriitor? Ce s-a câştigat şi ce s-a pierdut, o datã cu ea?

CRISTIAN TUDOR POPESCU: Cred cã termenul cel mai potrivit ar fi underskies. Erau vaste cerurile acelor nopţi petrecute în poienile patriei, cerurile sub care ne citeam texte unii altora, visând în gura mare, tineri şi liberi ca gâzele în luminã. Ştii foarte bine, Daniel, ce înseamnã sã scrii de unul singur. Pentru mine a fost şi rãmâne un efort chinuitor, cu rare satisfacţii de câteva clipe. Atunci, în anii 80, am trãit experienţa unicã şi irepetabilã a scrisului împreunã. Şi nici mãcar scris - o poveste. Unul rostea o frazã, altul cinci, unul schimba un cuvânt, altul anula tot şi propunea altceva, dupã vreun ceas-douã, se închega în aer Povestea, care nu trãia decât o searã. Eu mã potriveam cel mai bine cu Dan. În vreme ce prietenele noastre dormeau, mai mult sau mai puţin satisfãcute, noi doi ne adunam în întuneric la fereastrã, desluşindu-ne feţele când trãgeam din ţigarã, şi povesteam în şoaptã. Eu aveam schelete de idei, lucioase şi reci! Dan gãsea întotdeauna continuarea, le îmbrãca în carne, le coafa, le punea sã vorbeascã. Pe urmã, ne apucam amândoi sã le tundem, le vivisecţionam, fãceam transplanturi. Culmea relaţiei între douã fiinţe omeneşti este sã facã împreunã o lume pe care sã n-o ştie decât ele. E mai mult decât a face un copil. În lumile noastre, Dan şi cu mine eram în tot - când el era ploaia acidã, eu eram asfaltul Bucureştiului în anul 2049, androidul nebun Cristian îi rupea precis, fir cu fir, genele omului Dan, chipul lui se contura în dunele planetei moarte, al cãrei ultim locuitor eram eu. Într-o searã, Victor Nãnescu a povestit cum şi-a bãtut joc de o gagicã. Ea se pretindea mare intelectualã şi bãiatul o întrebase la derutã despre o carte inexistentã, un titlu inventat de el pe loc. Şi aia, povestea Victor râzând, a zis cã a citit-o, cum sã nu. Eu nu râdeam - ceva adânc se mişcase tectonic înãuntrul meu. Era semnul care nu mã înşalã niciodatã, zvâcnirea literaturii. Ştiam cã o sã scriu ceva despre asta, şi am scris, câţiva ani mai târziu. Imagineazã-ţi cã ea rãspunde da, am citit-o. El începe sã cearã "amãnunte", inventând cu un surâs dispreţuitor. Ea nu se pierde, dimpotrivã, îi rãspunde, inventând, cu forţã narativã mai mare ca a lui, detalii şi personaje. Pas cu pas, el este umilit pe terenul pe care se credea cel mai tare, al nãscocirii. Când tace, învins, ea, în loc sã-şi savureze victoria, povesteşte însufleţitã mai departe acţiunea cãrţii inexistente, rugându-l: Aminteşte-ţi, te rog, aminteşte-ţi... Când el va ridica ochii şi va rosti primul cuvânt legat de ale ei, e salvat şi se naşte o lume... Vezi, Daniel, acestea sunt lumile pe care le-am pierdut în 89. Am rãmas doar cu una, asta pe care o vedem. Şi acum scriu împreunã cu prietenii mei de la Adevãrul, sunt fascinante serile în care facem ziarul sau când compunem "Pagina a 6-a pentru ziua a
7-a". Dar e o diferenţã: acum facem un lucru încãrcat cu responsabilitate, ziarul îl citesc sute de mii de oameni, pe atunci eram cu totul liberi şi "scriam" doar pentru noi... Dan a murit în 91 şi atunci am scris ultimul text cu umbra lui în suflet. Dan a murit straniu, într-o noapte, singur, gol şi ud, electrocutat de un calorifer electric, care i-a vãrgat pielea. Textul era aşa: "Cred cã Dan s-a gândit mult în noaptea aceea, când curgeau amperii în el, dacã sã mai trãiascã sau nu. Ar fi putut sã se ridice dintre elemenţii sãpaţi în trupul lui gol şi sã se îmbrace, ascunzând astfel ceaţa electricã, albãstruie, care i-ar fi dublat fiecare centimetru de piele. Avea nişte ochelari negri, cu ramã subţire şi lentile mici, ar fi putut sã-şi ascundã cu ei strãlucirea insuportabilã a ochilor. O pereche de mãnuşi negre i-ar fi putut disimula mâinile arse. Ar fi trecut neobservate bâzâitul continuu şi vaga adiere de ozon care i-ar fi însoţit toate mişcãrile.

Şi ar fi revenit astfel printre noi un Dan Merişca invulnerabil, singur şi temut. Electrocavalerul. Fiecãrui prieten care i-ar fi întins mâna, Dan ar fi trebuit sau sã-i întindã dreapta înmãnuşatã sau sã-şi scoatã mãnuşa, prefãcându-l pe celãlalt, în câteva clipe, într-o mumie calcinatã. Fiecare fatã care s-ar fi supus dorinţei lui nemãsurate de a dãrui plãcere şi-ar fi dat sufletul în spasme interminabile, mime hidoase ale supremului orgasm prin care Dan visa sã spargã pieliţa acestei lumi. Chiar şi rãmânând mereu la un metru de noi, tot ar fi fãcut afişajele ceasurilor noastre digitale sã se dea vertiginos peste cap, consumându-ne fulgerãtor viaţa.

În timpul marilor furtuni ar fi fugit, nebun de singurãtate, în câmpul gol, cãutând trãznetele. Fiecare şuvoi de foc alb care i s-ar fi înfipt în degetele ridicate spre cer i-ar fi iluminat chipul într-o pozã mişcatã a copilãriei. Lacrimile lui, ca nişte fulgi albaştri, ar fi ars iarba, ar fi gãurit pietrele.

Pânã la urmã, cred cã s-ar fi urcat pe Vârful Omu şi ar fi rãmas acolo, sperând sã slujeascã de releu pentru toate semnalele rãtãcite prin eter, cãutându-şi obosite ţinta aproape uitatã.

Dar pentru cã s-a gândit la toate astea, Dan a rãmas cuminte în ghearele tigrului din vis, aşteptându-şi prietenii sã vinã şi sã se împãrtãşeascã nestingheriţi din trupul sufletului sãu, ba chiar cu înţelegãtorul lui rânjet blând sã le şopteascã printre dinţi: "...Gagiilor, mai întâi scoateţi ştecherul din prizã..."".

Ai pomenit de profesorul Crohmãlniceanu. Este omul din literatura românã cãruia i-am fost întotdeauna recunoscãtor. În ultimii ani au scris destui critici şi oameni de mare suprafaţã culturalã despre cãrţile mele. Dar au fãcut-o când eu eram redactorul-şef al Adevãrului, când eram "fiara" Popescu de la televizor, când era indicat sã te pui bine cu mine. M-a ros mereu îndoiala - cât e apreciere sincerã şi cât gesticã interesatã în ce s-a scris. Într-un caz am şi rupt orice relaţii cu un distins critic literar şi foarte bun jurnalist în clipa în care am înţeles cã din persoana mea îl interesa cel mai mult partea care-i putea înlesni publicarea de texte în Adevãrul. Fireşte, de aici şi pânã a spune precum criticiţa Marcu în România literarã cã Andrei Pleşu sau Ileana Mãlãncioiu au vorbit despre mine într-un moment de ameţealã e oareşicare distanţã. Crohmãlniceanu m-a apãrat când eram nimeni. La cenaclul Junimea se practicau execuţii crâncene asupra celor care nu fãceau parte din camarila optzecistã. În absenţa profesorului, fusesem deja mursecat de vreo douã ori. Dacã ar fi fost dupã anumite cenacliste şi anumiţi cenaclişti, trebuia sã mã spânzur neîntârziat, ce sã mai vorbim de scris. Apoi am citit un fragment din romanul Vremea Mânzului Sec într-o searã de toamnã. Când carnasierele s-au adunat pentru salt, Crohul a ridicat mâna ca vrãjitorul Merlin şi i-a oprit. El vorbea întotdeauna ultimul. În seara aceea, în mod excepţional, a vorbit primul. "S-a întâmplat un lucru rar. De multã vreme ascultãm aici texte bidimensionale. Textul domnului Popescu e tridimensional, are volum şi asta nu se întâmplã decât la prozatorii pursânge." N-am sã uit toatã viaţa aceste cuvinte. Mârâind, killerii au început şi ei sã-mi gãseascã tot felul de calitãţi... În seara aceea, Crohul, fie-i odihna uşoarã, m-a bãgat în literatura românã.

- În continuarea întrebãrilor anterioare, ar fi interesant de fãcut o paralelã între programul unei zile-tip din viaţa Dvs., înainte şi dupã 89. Cel puţin în ce priveşte prezentul, cred cã mulţi cititori ar vrea sã afle cum se desfãşoarã o zi de lucru a lui Cristian Tudor Popescu, ce se ascunde în spatele editorialelor din Adevãrul şi Adevãrul literar şi artistic, ori în "culisele" apariţiilor (mai rare, azi) la talk-show-uri. La noi, în România, foarte mulţi sunt nemulţumiţi de ceea ce fac şi se viseazã (cu doze variabile de bovarism) în alte ipostaze: cariere, posturi, specializãri. Dvs., unul, sunteţi mulţumit de ceea ce faceţi?

- Ani de-a rândul am scris în ziar cu gândul cã nu peste mult timp o sã mã apuc din nou de literaturã. Asta îmi dãdea un soi de insatisfacţie surdã, nu tãioasã, dar persistentã. Pânã când, brusc, am realizat, uitându-mã în urmã, cã aceea era literatura, ce scriam în ziar. Astãzi cred cã nu numai în cazul meu, în general literatura chilelor de celulozã şi a metrilor de raft cotor aurit lângã cotor aurit e un concept depãşit de viaţã. Pentru mine, literatura e şi în ziar, şi în ce spun sau tac la televizor, şi într-o întâlnire cu studenţii. O sclipire în ochii unui tânãr, când reuşesc sã-l fac sã simtã o idee, este literaturã. Cu privire la literaturã existã un subînţeles de un crunt simplism, pe care mulţi nu pot sau nu vor sã-l vadã: literatura trebuie sã vorbeascã despre trecut, mai mult sau mai puţin apropiat. Dacã scrii despre ceva ce se întâmplã chiar astãzi, critica oficialã considerã asta, a priori, cu un surâs dispreţuitor, gazetãrie. Dacã scrii despre viitor, atunci nu poţi fi decât un producãtor de science-fiction, adicã de paraliteraturã. Trecutul e sigur, e nobil pentru establishmentul literar, prezentul şi viitorul sunt dubioase. Un mod de a gândi curat oligofren. Eu am scris despre toate timpurile şi pot sã afirm liniştit cã nu existã un timp privilegiat pentru literaturã. Mã umflã un râs sec când vãd cum se strofoacã aşa-zişii postmoderni de astãzi cu realitatea virtualã, cu introducerea tehnologiei informaţionale în literaturã, cu fragmentarismul şi formele "slabe" etc. - toate astea, autorii de SF din generaţia mea le descopeream hãt pe la jumãtatea anilor 80. Dar despre noi nu scria Nicolae Manolescu...

Pentru mine nu a existat niciodatã o obligativitate a scrisului. Nu am luat niciodatã pixul în mânã cu gândul cã trebuie sã scriu ceva pentru cã sunt scriitor sau gazetar. De aceea, mi-e greu şi sã concep ideea editorialului zilnic, mi se pare ceva esenţialmente aberant. Eu am scris numai când ceva din afara mea m-a fãcut sã tresar. Nu am cum sã sufãr de bovarism. Nu m-a preocupat niciodatã faptul cã aş scrie prea puţin, nu mã sperie gândul cã de mâine nu voi mai scrie un rând. Uneori trec ani între o tresãrire şi punerea ei pe hârtie. În vara asta am fost la biserica Sf. Nicolae din Braşov. Existã acolo o carte medievalã scrisã pe piele de ied nenãscut. Se spintecã capra, se scoate iedul şi e jupuit. De ce, pentru cã porii pielii nu sunt deschişi câtã vreme iedul stã înãuntru şi se poate practica o caligrafie splendidã pe o astfel de piele netedã. Cândva, când va veni vremea, asta se va aşterne într-un fel pe hârtie. Sau poate nu o sã scriu, o sã pãstrez pentru mine universul acestei tresãriri şi o s-o scriu dincolo, cu Dan. Nu mã grãbesc cã dã posteritatea peste mine.

- Prin scrisul Dvs. din 90 încoace, aţi dobândit ceva mai important decât banii sau onorurile (bune şi ele, sã nu fim ipocriţi): prestigiul unui jurnalist cinstit, care spune lucrurilor pe nume şi care încearcã mereu sã descopere şi sã sublinieze adevãrul. Existã, cred, un adevãr al faptelor, grãitor prin el însuşi, dar şi unul al interpretãrii lor: subiectivã, datoritã personalitãţii comentatorului, dar obiectivã prin adecvarea la natura obiectului supus analizei. Mai ales acum, când numãrãm destui susţinãtori ai relativismului postmodern, ce înţelegeţi Dvs. prin adevãr şi prin adevãr literar şi artistic?

- Nu înţeleg, Daniel, la cine se referã pluralul din parantezã (bune şi ele, sã nu fim ipocriţi). Banii nu mã intereseazã, niciodatã n-am ştiut exact ce salariu am, am trãit la fel şi cu puţin, şi cu mult. Cât priveşte onorurile, sã fim serioşi, pe mine, "naţionalistul", m-au premiat mai degrabã strãinii. În România mã bucur de onorul simpatiei simplilor cetãţeni, "lumea bunã" fie mã urãşte, fie se teme de mine. Cred cã ciudatul meu succes mediatic se datoreazã şi faptului cã nu mi l-am dorit neapãrat şi pot sã trãiesc liniştit fãrã el, începând din clipa asta.

Altfel, întrebarea e foarte bine pusã, cu referire la titlurile publicaţiilor la care lucrez. Existã nenumãrate criterii şi tot atâtea adevãruri: logic, matematic, juridic, moral, religios, politic. ...Poate sã existe totuşi un criteriu ultim cu care sã te orientezi în acest hãţiş de adevãruri? Pentru mine, da. Ultimul şi cel mai puternic criteriu al adevãrului este umanul. Dacã un adevãr logic rãneşte sau ucide nemeritat un om, atunci el nu trebuie spus, pentru cã se transformã instantaneu în minciunã. Adevãrul ultim este acel "sã-i crezi omului", de care vorbea undeva D.I. Suchianu. Asta în lumea realã, în lumea ziarelor, a ziarului Adevãrul. În lumea Adevãrului literar şi artistic e altfel. Aici, adevãrul este valoarea artisticã. O carte de literaturã nu poate fi adevãratã sau falsã, e bunã sau proastã. Arta poate fi ilogicã, imoralã, ilegalã, ereticã. Arta nu cunoaşte mila, nici democraţia. Nu cred în rolul educativ al artei. O operã de artã poate fi rea, nocivã, malignã, ca tabloul negustorului lui Gogol. Visez sã scriu o carte insuportabilã, care sã presupunã riscul nebuniei pentru cine o citeşte. Demult, o fatã extraordinarã de care eram îndrãgostit pânã la desfiinţare îmi spunea, pentru cã nu mai aveam ţigãri: "Sã mã duc sã fac un palier?"
Asta însemna sã ia la rând câteva camere de arabi, sã facã tot tacâmul de perversiuni cu fiecare sau cu mai mulţi odatã, şi pe urmã sã vinã în camera mea cu ţigãri şi bãuturã. Era arsã pe gât cu aparatul de sudurã de valutişti turci şi în felul ei mã iubea. Multã vreme, iadul a fost pentru mine amintirea unui hotel ceţos, plin de aburi, unde miroase dulceag a arab şi a sânge. Literaturã.

- De foarte multe ori, articolele pe care le scrieţi au un ton tãios, caustic, cu specularea nemiloasã a punctelor slabe (logic şi moral) şi cu îngroparea în ridicol a adversarului. Destul de rar am observat în ele semne, indicii ale dubiului. Ce faceţi când vã daţi seama cã aţi greşit, într-un fel sau altul? Vã e greu sã o recunoaşteţi? De pildã, aţi scris mai demult un articol memorabil despre Dumitru ţepeneag, pe care îl echivalaţi cu "o iudã fleşcãitã". Mai sunteţi de acord cu portretul-caricaturã realizat atunci?

- E foarte simplu. Când am dubii, nu scriu. Nevoia de a scrie în ziar nu apare în faţa nuanţelor, ci a flagranţelor. Cât priveşte persoana acestui domn ţepeneag, nu m-a preocupat deloc înainte de acel articol şi nici dupã. Atunci, în emisiunea televizatã care a declanşat scandalul, dl. ţepeneag (sau Tsepeneag?) era o iudã fleşcãitã şi nimic altceva.

- Dincolo de cãrţile de "ficţiuni speculative" şi de Vremea Mânzului Sec, scrisul Dvs. e profund impregnat de realitatea zilei (socialã, politicã, economicã etc.). Nu credeţi cã existã un risc în aceastã "întreţesere" cu momente şi personaje trecãtoare, perisabile? Ca şi în cazul publicisticii politice fãcute de Ileana Mãlãncioiu: gãsiţi cã, peste câţiva ani, va mai interesa pe cineva figura unui Gavril Dejeu, a unui Radu Vasile, sau a omniprezentului, azi, Adrian Nãstase, "utecistul bãtrân şi complexat" dintr-un recent editorial?

- N-are nici o importanţã. Ei nu mã interesau pe mine, azi, chiar când scriam, ce sã mai vorbim de ce vor zice cititorii viitorului. Spuneam cã nu existã timp privilegiat în literaturã - nu existã nici subiect privilegiat. Un scriitor adevãrat poate sã scrie rânduri zguduitoare despre un colţ tãcut de încãpere sau despre un sentiment inexistent, un scrieci plictiseşte crunt descriind atentatul de la WTC, la care tocmai a fost martor. Intereseazã pe cineva astãzi cine a fost Manfred von Killinger, ţinta pamfletului perfect al lui Arghezi? Eu când scriu despre Radu Vasile, de fapt nu scriu despre Radu Vasile. Dacã ar fi fost sã scriu chiar despre persoana lui din buletin, n-aş fi scris niciodatã. Persistenţa literaturii nu e datã de neperisabilitatea subiectului, ci de rezistenţa în timp a fibrei textului. Şi poţi sã-mi dai nişte exemple de subiecte neperisabile, asigurãtoare? Pomul, lacul? Peste câteva sute de ani s-ar putea ca pomul şi lacul sã rãmânã doar nişte colecţii de impulsuri electronice în memoria omenirii. Omul? Dragostea? De la Platon pânã la Michel Houellebecq, presimţirea unei rase superioare, nediferenţiate sexual, o rasã înlocuitoare care sã fie pentru om ce este acum omul pentru maimuţã, bântuie umanitatea. Dupã 11 septembrie 2001 cred cã şi cea mai dementã construcţie imaginarã a autorilor de SF poate deveni într-o zi realitate. Când pãtrunde în viaţã, fluviul literaturii nu cunoaşte zone privilegiate, nici interzise. De fapt, ideea veşniciei operei de artã ca producţie individualã nu este decât oglinda antropocentrismului care-i chinuie pe mulţi de la Renaştere încoace. "Dumnezeu" (ghilimelele sunt necesare pentru un ateu ros de metafizicã) a fãcut omul. Opera lui "Dumnezeu" e cât se poate de perisabilã. Dispariţia întregii umanitãţi a devenit astãzi o chestiune tehnologicã. Dacã din om nu mai rãmâne decât un pumn de pulbere, de ce ar trebui ca opera de artã sã trãiascã la nesfârşit? Nu voi înceta sã-l pomenesc pe Caragiale: important e ca o operã de artã sã nu fie nãscutã moartã, sã vieze, fie şi o secundã, nu sã fie veşnicã. Pe urmã, acceptã cineva sã fie un simplu zidar care a pus un rând de pietre la temelia unei catedrale pe care n-o va vedea niciodatã în toatã splendoarea ei? Nu, toţi vor sã fie semnaţi pe frontispiciu. Antropocentrism şi fricã de moarte, de aici se naşte obsesia perenitãţii artei... Şi mai e ceva. Cred cã oamenii viitorului vor fi din ce în ce mai puţin aplecaţi spre trecut. Acum 700-800 de ani, era posibil sã-ţi întemeiezi cultura pe gândirea mai veche de o mie de ani a anticilor. Cei ce vin cred cã vor consuma în primul rând produsele simbolice ale epocii lor, nu ce le lãsãm noi.

- Aţi scris, cu mulţi ani în urmã, un text în care arãtaţi de ce nu puteţi pleca din aceastã ţarã. Pentru cã aţi investigat atent realitatea cotidianã româneascã (şi nu aţi privit-o de dupã jaluzelele bine trase ale simpozioanelor pe temã datã), ştiţi cã tânãrul de astãzi aproape cã nu are perspectivã în România. Cu rare excepţii, el nu poate trãi din munca lui, nu-şi poate întemeia decât asistat o familie cu un minim standard de viaţã. Ce credeţi cã ar trebui sã facã tinerii noştri? Dacã pleacã, sunt ei de vinã, sau altcineva?

- În problema asta nu se pot da sfaturi. Nu voi spune niciodatã unui tânãr pleacã sau rãmâi. Sã facã aşa cum simte. Altfel, dacã ar vrea sã plece şi rãmâne, o sã-şi punã toate neîmplinirile vieţii pe seama acestui gest. Dacã vrea sã rãmânã şi pleacã, va trãi în strãinãtate şi mai strãin decât, oricum, este. Sunt, categoric, mulţi tineri valoroşi cãrora nu li se deschide nici o perspectivã pe mãsurã în România. Dar sunt şi destui care nu mai au în cap decât Occidentul, deşi nici n-au dat cu nasul de România. N-au încercat cu adevãrat sã facã ceva aici, fireşte punând osul la treabã, cã uşor nu e nicãieri, în schimb se plâng întruna cã sunt marginalizaţi şi neînţeleşi. Societatea româneascã nu i-a strivit, cum pretind ei vehiculând prefabricate de gândire de la televizor, pentru simplul motiv cã nici n-au intrat într-un contact serios cu ea. Una e sã pãrãseşti ţara la 40 de ani, dupã ce ţi-ai ridicat toatã Securitatea şi Partidul în cap, cum a fãcut Dorin Tudoran, şi alta e sã te cari în America la douãzeci şi ceva de ani cã eşti neînţeles şi vrei sã conduci un Mercedes. Mulţi dintre tinerii noştri vor totul şi, dacã se poate, pe loc. Eu am publicat prima carte la 30 de ani şi mi-am luat prima maşinã, o Dacie pe care o am şi astãzi, la 39 de ani... N-am lucrat în presã pânã la 33 de ani, pentru cã n-am putut sã fac compromisurile necesare: Ştefan Gheorghiu, politica partidului... Şi astea sunt prostii dacã te gândeşti la generaţia celor care au stat cu zecile de ani prin puşcãriile comuniste, ca sã reînceapã sã trãiascã din nou la 40 şi ceva de ani. Deci, repet, sã facã fiecare cum vrea, dar sã fie sincer cu sine şi cu ceilalţi.

>

- Şi acum ultima întrebare a acestui interviu, pentru care vã mulţumesc. În pagina culturalã a Adevãrului apar, pe lângã semnãturile unor critici şi gazetari reputaţi (C. Stãnescu, Magda Mihãilescu, Constantin Coroiu, Carmen Chihaia.), cele ale unor tineri pe cât de talentaţi, pe atât de ne-complezenţi în comentariile lor: Cristina Modreanu, Diana Popescu, Florena Dobrescu, Gheorghiţã Aurelian Ion. Mizaţi pe tineri sau mizaţi pe merit, indiferent de vârstã?

- E un fals universal rãspândit cã pe cutare vârsta l-a schimbat de nu-l mai recunoşti. Vârsta nu te poate face altceva decât eşti. Dacã ai în tine substanţã umanã, o ai şi la 15 ani, şi la 80. Refuz sã cred cã scleroza, dacã o apuc, mã va face vreodatã sã fiu nedrept sau ticãlos. De asemenea, nu cred cã structurile mele de gândire actuale vor putea fi alterate vreodatã, chiar dacã aş avea un accident vascular cerebral care sã mã damblageascã. La 25 de ani eram un individ detestabil pentru mine, cel de azi: pateticoid, teribilist, încãpãţânat, deplasat, pus pe automistificare. Dar exista în acel tânãr o distanţã, un ecart continuu faţã de mocirla sau penibilul în care se afunda - din distanţa aceea, din detaşarea aceea aproape subconştientã s-a nãscut actualul Popescu. Ştii, Daniel, pe cine am chemat eu la ordine prin 92, ca proaspãt redactor-şef al Adevãrului literar şi artistic? Pe Iosif Sava, Dinu Sãraru, Ecaterina Oproiu, Magda Mihãilescu... Ei erau colaboratorii revistei. Domnilor şi doamnelor, am zis, nu dau pe nimeni afarã, însã trebuie sã vã adaptaţi zilei de azi. Cred cã se uitau la mine ca la un gauleiter. În faţa programului de adaptare enunţat de subsemnatul, Iosif Sava s-a dovedit cel mai recalcitrant. Ne-am şi despãrţit, domnul Sava spunându-mi cã ne vom revedea când o sã mã intereseze din nou marea culturã. Dinu Sãraru s-a dovedit cel mai maleabil, producând atunci în revistã nişte interesante amintiri de la Teatrul Mic. Apoi, când i-au revenit corãbiile la suprafaţã, a plecat. Magda Mihãilescu a rezistat cu brio pânã în ziua de azi. Niciodatã n-am respins pe cineva pentru cã era bãtrân sau "fost", l-am respins pentru cã era plicticos, lipsit de valoare literarã şi artisticã. Şi n-am publicat pe nimeni pe bazã de "disidenţã" când valoarea bãtea spre zero.

Cât priveşte tinerii... Timpul curge vâjâind pe lângã mine, mã simt ca şi cum m-aş transforma în urmãtoarele clipe într-un schelet îmbrãcat în pulbere, sentimentul Philip K. Dick... Cu câteva secunde în urmã veneau sã dea examen pentru angajare Saviana Stãnescu, Costicã Brãdãţan, Sorin Bãiaşu, Cristina Modreanu, Diana Popescu, Florena Dobrescu, Gheorghiţã Ion... Cu câteva secunde în urmã, debutau în Adevãrul literar şi artistic Andrei Pogorilovschi, Rãzvan Rãdulescu, Cezar Paul-Bãdescu, T.O. Bobe, Svetlana Cârstean... Apãrea prima semnãturã a lui Daniel Cristea-Enache... Cred şi sper în tineri, dar nu orbeşte. Uneori ei pot fi mai conformişti şi mai alunecoşi decât bãtrânii. Ar fi totuşi o sãrbãtoare a vieţii mele sã vinã clipa în care un tânãr îmi va spune calm şi limpede un lucru la care eu nu m-am gândit niciodatã. O idee pe care n-aş fi putut s-o concep. Un altceva. Îmi imaginez uşurarea, împãcarea din sufletul meu, când mã voi aşeza în ultima bancã, aşa cum se întâmplã într-o povestire a lui Crohmãlniceanu, şi voi încerca sã înţeleg...