Regizorul Cristi Puiu a avut bunăvoinţa
să-mi acorde un interviu în marginea
ultimului său film, Sieranevada. Redau
răspunsurile ca atare, omiţând întrebările
şi punctând doar subiectele. Îi mulţumesc
pentru modul direct şi neostentativ
în care şi-a comentat propriul film
(M.V.).
[Despre Sieranevada
(la TIFF)…]
Film 1
Îi auzeam cum râd, că aplaudau
din când în când, că râdeau nu
întotdeauna acolo unde m-aş fi aşteptat
eu să râdă. Mi s-a părut că a funcţionat
aşa ca o… descărcare. Oamenii nu
ştiu dacă erau conectaţi cu filmul ca
film, cu poveste, cu actori şi tot ce
înseamnă… Erau conectaţi cu energia
filmului… Râsul ăla era aşa o formă
de eliberare. Adică se conectaseră
cu energia filmului… Energia asta
care traversează filmul de la început
până la sfârşit este o energie bună.
Mărcile iubirii, ale dragostei…
mărcile solidarităţii, ale ataşamentului
faţă de celălalt erau la vedere de la
începutul filmului. Acolo în secvenţa
asta de început… Nu vorbesc de
primul plan unde ai o distanţă…
Primul plan povesteşte mai mult
despre punctul de vedere al autorului,
unde este situată camera în raport
cu evenimentele, ce înseamnă în timp
real, ce înseamnă filtrul ăsta al distanţei,
anumite lucruri le auzi, anumite
lucruri nu le auzi, anumite lucruri le
vezi, unele nu le vezi. Încerci să
înţelegi ce se întâmplă în povestea
asta, suntem la începutul filmului şi
încercăm să construim o ficţiune
despre un eveniment, care se află în
deschidere, despre care avem puţine
informaţii.
Apoi, imediat după genericul de
început, începe dialogul din maşină.
Energia care traversează dialogul ăla
din maşină şi din momentul ăla până
la sfârşit, inclusiv primul plan a
fost identificată de către spectator
ca aparţinând unui om care se uită
cu dragoste la oameni. Adică, ca
un efect de oglindă cumva, spectatorii
s-au simţit la adăpost. Privirea autorului
nu îi pune la zid. Aşa am înţeles eu
râsul ăla şi bucuria aia şi tot ce a fost.
Privirea neutră a autorului,
dacă aşa ceva există, sau privirea
care este greu de situat… în situaţia
asta te pune la adăpost, şi tu poţi
identifica personaje pe care le cunoşti
în interiorul poveştii, tu poţi ajunge
să te identifici la rândul tău cu fel de
fel de personaje, dar nu este suficient
pentru ca eliberarea aia de energie
să aibă loc. Ceea ce este necesar este
ca privirea autorului să fie privirea
unui om care îşi iubeşte semenii.
Asta este ce au identificat spectatorii.
Dar înţelegi foarte repede când
vezi că nici unul din aceste personaje
nu este pus la zid pentru ceea ce este,
ceea ce spune. Că există înţelegere,
toleranţă, tandreţe, căldură pentru
toate personajele, indiferent de
culoarea lor. Îţi dai seama de asta
din felul în care este construit textul,
după felul în care sunt dirijaţi actorii,
după cum funcţionează aparatul de
filmat în interiorul poveştii ăsteia.
Este un lucru în care tu intri în relaţie
într-un mod aproape instantaneu,
odată ce ai acceptat propunerea pe
care ţi-o face autorul, de la primele
cadre. E vorba de faptul că autorul
te mângâie pe creştet şi îţi zice „Băi,
nu e aşa grav, ce faci tu, ce ai făcut
tu în viaţa ta, cum eşti tu… E OK”.
E un gest de solidaritate.
[Parastasul
din Sieranevada…]
Film 2
S-au întâmplat atâtea evenimente,
unele mai absurde decât altele,
mai fără sens, fără mare anvergură…
îţi doreşti ca oamenii ăştia să ajungă
să se aşeze la masă, să mănânce, nu
pentru că te doare, te interesează…
te interesează să se aşeze la masă
pentru ca lucrurile să se împlinească,
să se închidă bucla asta a poveştii,
care porneşte în felul ăsta. Ei au venit
acolo pentru parastasul de 40 de zile.
Pentru ca lucrurile să se întâmple
cum… ar trebui, ei trebuie să se aşeze
odată la masă şi să mănânce. După
ce a venit preotul, după tot ce s-a
întâmplat, după tot ce era important,
e de făcut… sfinţit bucatele… slujba,
să se aşeze la masă, să mănânce şi
să petreacă în felul ăsta timpul
comemorându-l pe dispărut… Practic
să respecte tradiţia… Aşa se face.
Dar tradiţia asta… parcursul ăsta
este întrerupt, iar împlinirea acestei
tradiţii, îndeplinirea acestor exigenţe
tradiţionale pare imposibilă… Adică
lucrurile nu se lasă făcute aşa cum
ar trebui făcute ele din fel şi fel de
motive. Şi în primul rând dintr-o
desincronizare generală. De acolo
lucrurile se desincronizează brutal,
în ciuda faptului că evenimentul
ăla este unul mai degrabă… trist,
nu? Lucrurile o iau razna, în toate
direcţiile şi nimeni nu este dispus să
integreze momentul just… Să integreze
aşa cum ar trebui el integrat. Noi
facem asta aici, lăsăm totul la o parte,
iar viaţa va continua după ce parastasul
se va încheia. Nimeni nu ţine cont
de chestia asta şi toţi au conturi de
reglat.
[Film şi viaţă…]
Film 3
Eu nu ştiu cum e viaţa. Eu am ales
să spun povestea asta şi să o spun în
felul ăsta ţinând seama de ceea ce
am trăit, de ceea ce cred că ar putea
fi, este… viaţa şi ceea ce cred eu
despre cinema… Şi în momentul
în care faci lucrul ăsta, care se cheamă
filmul, când lucrezi la el, trebuie să
fii complet imbecil să nu înţelegi
că ceea ce faci tu acolo… nu este nici
viaţa şi nu este nici filmul. Este un
obiect care are legătură cu amândouă,
dar nu poate fi redus la nici una dintre
ele două. În momentul în care eu
scriam scenariul, nu filmul ăsta îl
aveam în cap. În momentul în care
filmam filmul, în momentul în care
făceam castingul, nu pe actorii ăştia
îi aveam în minte. În momentul în
care am ales locaţia, nu locaţia aia
o aveam în cap. Şi aşa mai departe.
M-am schimbat la fiecare etapă. Asta
se întâmplă cu fiecare film pe care îl
face un regizor.
Schimbările sunt mai brutale, sau
mai puţin brutale, dar în orice caz
schimbări există şi tu trebuie să te
pliezi pe ceea ce se întâmplă acolo.
Aşa se face cinema. Şi tu te pliezi
şi chiar în momentul în care tu filmezi
filmul, nu ştii exact cum va fi odată
montat. Montezi filmul şi te gândeşti
că acum te apropii de forma lui finală.
Dar te apropii, pentru că în faza
montaj-sunet mai adaugi sunete, mai
scoţi sunete, mai modelezi… ai
posibilitatea să mai modelezi odată
lumea de acolo. Apoi vine mixajul,
etc. etc., şi apoi vine şi proiecţia. În
momentul în care tu asişti la proiecţia
filmului, acolo te întâlneşti, funcţie
de sală, şi funcţie de şansa pe care
o ai, dacă sala este atentă… N-aş zice
călduroasă. În momentul în care filmul
este proiectat, atunci se încheie
călătoria asta a filmului şi atunci tu
vei descoperi încă o dată un alt film.
Nu radical altul, dar diferit de ceea
ce simţeai tu în momentul în care
l-ai încheiat tu în atelierul tău, adică
în faza finală de mixaj-sunet şi colorizare.
În faza de proiecţie tu vei descoperi
un alt film pentru că curenţii ăia care
traversează sala de cinema, energia
care circulă în interiorul grupului ăla
de oameni, care sunt spectatorii, care
reacţionează de multe ori surprinzător,
te pun pe tine în situaţia, solidarizându-te
cu ei, de a vedea un film destul de
nou pentru tine. De a înţelege alte
lucruri. Şi aici îţi vorbeşte un regizor
de film, care a scris filmul, a filmat
filmul şi l-a văzut la montaj până i-a
ieşit pe urechi. Şi cu toate astea, în
momentul în care l-am văzut în sală
la Cluj, pentru că la Cannes nu am
putut… a trebuit să ies să dau interviuri…
am văzut un alt film. Reacţia sălii m-a condus şi pe mine, eu regizorul
filmului… adică şi eu am fost luat
aşa de valul ăla de entuziasm, i-aş
spune.
[Universalitate şi
normalitate…]
Film 4
Pentru mine povestea asta cu
universalitatea se reduce la a te uita
la celălalt şi de a-l socoti drept
ceea ce este: fratele tău, sora ta.
Indiferent de culoare, naţiune şi ce
vrei tu… indiferent de cultură. Pentru
că avem extraordinar de multe lucruri
în comun. Şi dacă ţi s-ar întâmpla să
ţi se întâmple o catastrofă, un cataclism
de dimensiunea asta, să zicem, tu
prins într-un ascensor în formulă
„United Colors of Benneton”, adică
tu „albul” cu o coreeancă, cu un negru
şi mai ştiu eu cu cine… un indian
şi un persan… s-ar putea să descoperi
că aveţi chiar foarte multe lucruri în
comun. Că aveţi poate chiar prea
multe lucruri în comun. Noi ne grăbim
să judecăm lumea din fotoliul nostru
şi de foarte puţine ori facem pasul,
îndrăznim să ne ducem la întâlnire
cu lumea şi cu lucrurile. Dar, cum să
spun, Dumnezeu e sus şi vede. Şi îţi
dă ocazia de a te întâlni cu ceilalţi…
Cred că s-a pedalat atât de mult
pe ceea ce ne separă, pe diferenţele
care ne definesc, încât atunci când
cineva ne vorbeşte despre lucrurile
care ne unesc, lucrurile care le avem
în comun apare aşa ca o mare reuşită…
uite universalitatea! Păi nu, dar am
vorbit despre nişte lucruri care…
despre lucrurile simple… lucrurile
alea care ne leagă.
Dacă tu îi spui povestea pe care
o spui centrând discursul pe ceea ce
ne este comun, nouă tuturor, atunci
omul va zice „Da, m-am recunoscut.”
Pentru că el, autorul, deja s-a recunoscut
în povestea pe care o spune şi spune
în ce fel s-a recunoscut… recunoscând
situaţia ca fiindu-i proprie, recunoscându-i
pe cei prinşi în poveste ca aparţinând
lumii sale, el te invită să te aşezi în
poziţia lui şi să te uiţi la lumea asta
aşa cum se uită el. Pentru că poziţia
autorului este luată în proiecţie de
către spectator. Tu ca spectator nu
o să vezi filmul altfel decât prin aparatul
de filmat, pe unde se uită autorul.
Dar autorul nu mai e acolo, ci tu
spectator eşti acolo.
[Menirea artistului…]
Film 5
Nivelul cel mai înalt la care poate
ajunge cineastul, ca să zic aşa, în
drumul lui către sine… poziţia aia e
poziţia martorului. E foarte greu de
înţeles atunci când eşti tânăr pentru
că te gândeşti că ceea ce trebuie să
faci tu este să reporneşti motorul
istoriei. Ştii, istoria începe odată cu
tine şi menirea ta pe acest pământ
este să „dai la cheie” până când porneşte
din nou motorul şi trimiţi istoria pe
alte şine, într-o altă direcţie, şi iată
cum a avut loc marea revoluţie. Gândeşti
în termeni din ăştia, uite fac gesturi
definitive, acum o să intru în istoria
artelor prin gestul „ăsta”! Şi eu sunt
corespondentul lui Pollock şi „dripping
painting” în cinema şi alte prosteli din
astea. Există tipul ăsta de tendinţă
la o vârstă tânără şi mi se pare normal
şi natural ca lucrurile să se întâmple
aşa… Nu ştiu ce vârstă deţine adevărul
despre lumea asta, pentru că nu ştii
când mori, când dispari. Tu poţi să
dispari din lumea asta ca un tânăr
revoluţionar adevărat, sau poţi dispărea
mai târziu, la maturitate, cu sentimentul
şi cu convingerea că singura poziţie
pe care poate să o deţină în mod legitim
şi glorios artistul este cea de martor,
cum cred eu acum: martor, mărturie,
mărturisire, mărturisitor.
[…] şi atunci m-am uitat şi eu
în calendar să mai văd o dată cum
se numeşte sfântul la ziua mea şi
se numeşte Sfântul Nichita Mărturisitorul.
Dar nu de aici am plecat atunci când
m-am gândit cam ce ar putea însemna
şi fi un artist în sensul în care îl înţeleg
eu cel mai bine… Cum zicea Nichita,
să îl pricepi sentimental pe dinăuntru,
ce ar putea însemna un artist…
Mie asta mi-a dat… poziţia de martor:
martor al propriei lui istorii, martor
al timpului prezent, al timpului lui,
al epocii pe care o parcurge incapabil
de a restitui complet ceea ce se
întâmplă, dar capabil de a te lua pe
tine, spectator, partener în călătoria
asta către film.
[Rolul cărţilor…]
Film 6
Introducerea aia din Paludes, a
lui André Gide, este foarte importantă.
Ştii lucrurile s-au aşezat aşa încetîncet.
Sunt cărţi pe care le-am citit
acum foarte multă vreme, şi le-am
citit cu mare bucurie şi le-am recitit
pe unele dintre ele, şi ele s-au aşezat
încet-încet în mine, în mintea mea,
în sufletul meu, în inima mea, şi au
generat gesturi, alegeri, tendinţe
ulterioare, pe care eu, la un moment
dat, când eram mai tânăr, le socoteam
ca aparţinându-mi mie şi doar mie,
că sunt născute doar din propria mea
minte, aşa ca un fel de creaţie exnihilo…
Nu, ceea ce sunt eu… eu
la ora asta sunt, şi o pot spune şi o
asum cu maximă responsabilitate şi
maturitate… sunt consecinţa întâlnirilor
pe care le-am avut, cu oamenii pe
care i-am cunoscut, şi cu cărţile pe
care le-am citit… Cu poveştile despre
lumea asta pe care le-am parcurs.
De asta când lucram la Sieranevada,
acum un an-doi, mi-a răsărit în minte
Paludes a lui André Gide… Adică e
incredibil, vorbeam despre lucrurile
astea de ceva vreme şi-apoi se aprinde
beculeţul, Paludes, i-au din nou
Paludes şi citesc şi zic, „Păi stai puţin
că asta o spuneam eu!” Nu, nu… asta
o spunea deja el şi tu ai citit-o când
aveai 17 ani şi a rămas acolo într-un
colţ de minte şi de acolo a crescut
încet-încet aşa imperceptibil şi ai
ajuns să crezi că îţi aparţine.
[Înduioşare…]
Film 7
Simt că trimit povestea, poveştile
pe care le scriu, felul în care construiesc
dialogurile şi relaţiile, felul în care dirijez
tot ansamblul, are legătură cu această
înduioşare… Eu nu pot scrie un text
despre o lume care nu mă înduioşează.
Iar când regizez, tot de asta voi fi ghidat,
de sentimentul ăsta de înduioşare care
ar trebui să fie prezent tot timpul. Iar
dacă reuşesc, şi dacă spectatorul ajunge
la rândul lui să se înduioşeze, e o mare
reuşită. Emoţia centrală este copacul,
iar înduioşarea este una dintre emoţiile
alea care seamănă cu frunzele, care
sunt bătute de vânt, cad, se scutură
toamna, dar emoţia centrală, copacul
ăla rămâne. Emoţia centrală, tipul de
emoţie pe care îl va sădi filmul în sufletul,
în mintea spectatorului… asta nu o
pot eu decide. Asta este funcţie de
spectator, nu o pot eu decide. Pentru
că în fiecare spectator va ajunge să
crească sau nu un alt fel de copac…
Copac cu frunze, dar printre frunze se
află şi tipul ăsta de emoţie, înduioşarea.
Adică să te înduioşezi de ceea ce
vezi, sau auzi, sau… furi din imagine…
Privirea se plimbă pe ecran şi poposeşte
aici, acolo… ai un rest de emoţie la
unul… un rest de emoţie la altul… Tu
nu poţi ajunge să sădeşti în sufletul
spectatorului acest copac de unul singur.
Pentru ca lucrurile să se petreacă,
actorii, care sunt mesagerii autorului
trebuie să fie traversaţi, în primul rând
ei, de această emoţie… care are
toate culorile curcubeului.
[Filmele sale…]
Film 8
Acum am simţit acelaşi lucru când
am trimis filmul la Cannes, când l-am
văzut, mi s-a părut… extraordinar
de bine… un sentiment pe care l-am
avut la Lăzărescu, dar mult mai
puternic de data asta. Şi lumea l-a
primit cum l-a primit, foarte bine,
bine şi rău, toate reacţiile… Dar dacă
nu m-am înşelat la Lăzărescu înseamnă
că nu m-am înşelat nici aici, iar filmul
ăsta va avea o viaţă lungă. Dar poate
că eu m-am înşelat… Da, mă ataşez
de fiecare film pe care îl fac şi socotesc
ca fiind cel mai important film al meu.
În timp, lucrurile se vor aşeza şi
voi putea spune despre filmul acesta
cam câte cepe degerate face…
Dar, iarăşi, cine sunt eu să spun asta?
Pentru că dacă nu este important
pentru mine, poate să fie important
pentru alţii.
[M. V.: Mie mi se pare că la
Sieranevada mă pot uita şi de 20
de ori şi nu m-aş plictisi. Cred că e
o mare realizare ca atâta lume să
spună că vrea să vadă filmul din nou.]
Asta este bine… să primeşti de
la public, de la spectatori… tipul ăsta
de răspuns… e un mare lucru… foarte
flatant.
A consemnat
Mihai Vacariu
