...nu sunt numeroase, nu sunt puţine. Sunt semnificative. Multe dintre acestea. Se fac eforturi greu de imaginat pentru ca să ajungă la cititor. Dar asta e o altă discuţie. Unele răspund unei cereri de moment. Altele restituie o experienţă de-o viaţă. Petrecută împreună cu muzica.
O experienţă de-o viaţă - în relaţie cu muzica, încercând a desluşi sensul actului muzical, o experienţă trăită şi gândită în proximitatea artei sunetelor, ne este revelată pe parcursul celor două volume ce cuprind mare parte dintre scrierile regretatei noastre colege Ada Brumaru. Însemnări răzleţe, apărute la Editura Muzicală, cuprind materiale, articole, cronici, conferinţe, preluate din periodice. Periodice de tot felul. Dinainte şi de după 1989. Unele de largă adresare. Altele vizând comunităţ i restrânse socioprofesionale.
Constantă a rămas ţinuta intelectuală a adresării, pertinenţa observaţiilor, a concluziilor, cordialitatea deseori colocvială a comunicării. Scrierile Adei Brumaru devin exemplare astăzi, în epoca specializărilor devenite specioase, în epoca confuziei valorilor. Dispunea de o vastă cultură profesională, de un gust artistic a cărui intuiţie nu dădea greş; iar aceasta observând atât în plan componistic cât şi pe cel al performanţei muzicale scenice, a expresiei vocale, a celei instrumentale, orchestrale, camerale, chiar coregrafice. Ada Brumaru ştia să asculte, să înţeleagă, să conceptualizeze, să aştearnă pe hârtie. Nu scria mult. Aş spune că scria greu, că elabora stăpânită de „durerile facerii”; mai ales în anii din urmă. În mod cert era stăpânită de responsabilitatea cuvântului scris. Avea atât respectul adresării particulare, cât şi pe-al celei publice. Iar aceasta în epoci dintre cele mai dificile ale istoriei noastre relativ recente. A fost un maestru al nuanţelor pe care erai chemat a le desluşi; parcurgându-i textele erai pus în stare de alertă intelectuală. În ultimul deceniu şi jumătate am avut cinstea de a împărţi cu domnia sa rubricile destinate muzicii în această publicaţie. In ultima vreme se lăsa greu îndemnată la a scrie. Alegerea subiectelor, construcţia materialului, întregul eşafodaj al argumentelor, elaborarea concluziilor se constituiau într-un veritabil proces. Exprimarea nu era niciodată brutală dar era clară, motivată. În plus, experienţa sa vastă în calitate de martor al timpurilor muzicii europene, al vieţii noastre muzicale, iar aceasta pe o perioadă de peste o jumătate de secol, a doua jumătate a secolului trecut, îi conferă în continuare un prestigiu incomparabil, realmente exemplar.
O sută de portrete sentimentale conturate pentru noi de Viorel Cosma – la Editura Speteanu – marchează în egală măsură un centenar. Acela privind suta de volume pe care acest neobosit autor în domeniul istoriografiei noastre muzicale le lasă în urma sa. Am în faţa ochilor acest al 100-lea volum care se constituie – el însuşi! – într-o promisiune; este promisiunea începutului de drum; căci autorul ne anunţă că această serie va continua cu încă alte două. Portretele sentimentale sunt evocări şi nu studii asupra diferitelor personalităţi care au dat consistenţă vieţii noastre muzicale în deceniile de mijloc, de sfârşit ale secolului trecut, de început ale acestui secol. Compozitori şi muzicieni performeri, solişti instrumentişti şi cântăreţi, notorii melomani, literaţi, teoreticieni ai muzicii, profesori, regizori de operă, folclorişti, muzicieni ce aparţin diferitelor genuri – de la cele de largă adresare, de la muzica populară şi jazz până la personalităţi ce au marcat arta componistică la nivel european, îşi găsesc aşezare în acest prim volum de portrete. Sunt cei de care ne-am despărţit în ultimii ani, în ultimele decenii. Viorel Cosma le aduce un pios omagiu. Organizarea materialului este fermă şi devine utilă atât nostalgicilor, celor vârstnici, cei care i-au cunoscut pe cei evocaţi, cât şi cercetătorilor, muzicienilor mai tineri. O scurtă fişă biografică este urmată de evocarea propriu-zisă, o evocare făcută cu căldură, bazată pe multe aduceri-aminte, pe impresii personale formulate cu bunăvoinţă, cu o bună pătrundere a lumii interioare a personajului evocat.
Publicate relativ recent, la Paralela 45, (Dez)Acorduri-le lui Adrian Iorgulescu vizează lumea noastră, cea de astăzi, privită din diferite unghiuri de un observator lucid, atent, implicat. O ştim cu toţii, este lumea din jurul nostru, nici frumoasă, nici urâtă. Problematizată, contorsionată. Bântuită de temeri, de speranţe. Privită aici din punctul de observaţie al omului de cultură, de artă, al omului politic.
Este o culegere de materiale apărute în media de specialitate, de muzică; şi nu numai; sunt luări de poziţii exprimate în anii deceniului abia încheiat. Multe dintre acestea sunt publicate în „Actualitatea muzicală”. Genul publicistic abordat este foarte diferit. Sunt editoriale, evocări, amintiri, succinte studii, menţiuni autobiografice, poziţionări în plan estetic. Spectrul de acţiune, de interes, este foarte larg. De la consemnări cu caracter istoric, civic, administrativ la atitudini ce vizează faptul cotidian. Este realitatea noastră observată cu atenţie, în planurile paralele ale acesteia, o realitate spre care cititorul este invitat să privească, asupra căreia este chemat să gândească, asupra căreia este chemat să ia atitudine. „Utopia egalitaristă” aduce cu sine „Migrenele memoriei”. „Mistificările oficiale” înlesnesc „Manelizarea” în toate domeniile vieţii cotidiene aducând cu sine „Festivismul-festivalier”. „Adevărurile despre minciuni” împiedică instaurarea „Bolilor profesionale” ale puterii, solicitându-ne un „Recurs la solidaritate”. „Colaboraţioniştii” născuţi „Sub zodia vocalităţii” se aleg „Cu (sau fără) respect”, în funcţie de unghiul din care sunt observaţi. Sunt titluri din care se leagă pilde, sensuri, învăţături. Pentru cine poate să le priceapă.
Salutar îmi apare materialul enun- ţiativ intitulat Critica criticii muzicale, articol în care autorul stabileşte drept punct de pornire anume etaloane ale actului critic formulate de însuşi George Călinescu, anume faptul potrivit căruia „Simţul critic este forma propriei noastre facultăţi creatoare”. Chiar dacă eşti, chiar dacă nu eşti de acord cu unele idei, nu poţi să nu observi uzul unei raţiuni expuse în plan profesional, intelectual, de largă acoperire. Chiar dacă unele expuneri par a fi mai mult sau mai puţin aride ele sunt rodul unui spirit înclinat în egală măsură spre analiză, spre meditaţie, spre acţiune.
S-a sfârşit anul aniversar Chopin. Impactul concertelor prilejuite de sărbătorirea celor două secole ce au trecut de la naşterea unuia dintre marile genii ale perioadei Romantismului european, pare a se fi atenuat. Nu a contenit însă interesul nostru pentru muzica acestui atât de special poet al pianului. Editura Didactică şi Pedagogică, R.A. ne propune, drept carte de învăţătură, cartea deloc voluminoasă, dar consistentă a profesoarei Lavinia Coman, opus intitulat simplu Frédéric Chopin. Nu este unica exegeză care se referă la noi la personalitatea acestui geniu al artei romantice. Dar este una dintre puţinele care evocă, printre altele, un aspect atent formulat, anume faptul că textele chopiniene rămân „materie de bază pentru studiu în şcolile unde se formează viitorii pianişti”. Aspectul livresc, deloc schematic, impune o ordine evidentă privind organizarea planului de acţiune în această carte. Ordinea în gândire, ordinea în acţiune, în formulare, dau claritate demersului exegetic. O primă secţiune este închinată momentelor vieţii, o alta este dedicată creaţiei. Autoarea nu-şi propune realizarea analizei de text. Referirile cu caracter pianistic, pedagogic sunt prezente. Să nu uităm, Lavinia Coman este, la noi, unul dintre puţinii pedagogi ai pianului care a predat integral cele două mari culegeri de studii chopiniene, de la nivelul clasei de lucru şi până la acela al sălii de concert. Iar aceasta în calupuri complete, drept piatră de temelie a profesionalismului în domeniul studiului acestui instrument.
Se cunoaşte, Chopin nu a cântat mult în public, dar a spus mult. În replică, autoarea cărţii nu scrie mult, dar spune esenţialul. Anume faptul că Chopin a fost artistul de geniu al unui instrument tânăr în epocă, artistul care a ştiut a gândi, a concepe o inedită manieră privind emisia sonoră, realizarea atât de specială a timbrului pianistic, timbru apropiat de cantabilitatea, de maleabilitatea vocii umane; …într-o epocă în care belcanto-ul italian domina spaţiul european al muzicii. Caracterul informativ, cel formativ sunt evidente. Cartea este utilă melomanilor, orientativă în mediile profesorale, formativă la nivelul tânărului pianist.
