Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Cărţile neliniştirii de Cosmin Ciotloş

Alexandru Muşina,
Cordilio, Bibina & comp.,
Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2012, 44 pag.


Neluată în seamă a trecut şi Cordilio, Bibina & comp. de Alexandru Muşina. Judecând la rece, o carte de numai patruzeci de pagini, jumătate poezie, jumătate ilustraţii (datorate, acestea, Taniei Maria Tudoran), nu prea avea cum să provoace un interes furibund din partea criticii.

Cu atât mai mult cu cât „variabilele” nu-s nici ele foarte multe: construite după aceeaşi reţetă (ingenioasă, ce-i drept), poemele instrumentează un şir de „vieţi paralele”. Personajele au nume dintre cele mai fanteziste (Cordilio, Geronax, Pampilis, Dacones, Bibina, Sifonax, Termoplantina etc.), de o elasticitate etimologică amintind de regimul infinit permisiv al jocurilor copilăriei. Sunt, o parte din ele, cuvinte-valiză, cu sonoritate uşor argotică (ceea ce justifică o dată în plus tuşele caricaturale din desenele care le însoţesc). Cu ce se ocupă, în definitiv, aceste fantoşe imaginate de Muşina? Cu nimic. Îşi exercită, pur şi simplu, biografia. Toate par să rămână, de la un punct încolo, ancorate într-un prezent fără sfârşit. Aşa încât observaţiile privitoare la structură pot glisa fără mari probleme de la un poem la altul.
În Xenofilia, de pildă, zădărnicia atinge paroxismul: „Xenofilia joacă tenis de mică./ N-a câştigat nici un meci. Dar/ Continuă să joace. Mama ei/ A albit tot încurajând-o: «Xenofilia, fata mamei,/ Vei reuşi, eşti cea mai bună./ Haide, mai încearcă o dată»” (p. 37). Umorul fiind o constantă (ca de altfel în tot scrisul lui Alexandru Muşina), trebuie spus că el nu e cultivat în registru pasabil, de anecdotă. Căci nu un episod oarecare, accidental, din viaţa numitei tenismene fără simbrie şi fără noroc constituie centrul de greutate al poemului. Ci însăşi viaţa ei, monotonă până la exasperare. Personajele de aici se află, fără excepţie, sub o zodie nefastă. Ele îşi întind mediocritatea „de gumilastic” (p. 29) pe ani şi ani, până la anularea oricărui sens al existenţei. Aş zice că aceasta e prima găselniţă a lui Muşina: transformarea particularului în general (care e specifică să zicem, spiritului epigramatic şi, de fapt, întregii clasicităţi) se asociază, spontan, cu transformarea ludicului în tragic. Ferindu-mă de pedanterie, nu pot totuşi să nu remarc ce rol, decisiv, joacă timpurile verbale. Aproape nicăieri (există două excepţii, dar şi acolo continuitatea e explicită) nu există trecut . Nici viitor. Toate poemele încep cu o sentinţă: „Cordilio avea nasul mare” (p. 7); „Pampilis are gâtul foarte lung” (p. 11), „Dacones e scurt şi gros” (p. 13); „Bibina e mereu veselă” (p. 15); „Lui Sifonax îi plac secretele” (p. 17). Şi aşa mai departe.
De fapt, importanţa acestui volum e una inclusiv contextuală: el reprezintă capătul unui proiect poetic pe care Alexandru Muşina l-a început în 2001. Odată cu volumul Personae, el şi-a decupat, în literatura contemporană, un eşantion numai al lui, de o indiscutabilă originalitate. Independent de poezia „majoră” (care se întinde pe o axă ce trece prin Budila Express şi prin Regele dimineţii), Muşina a resuscitat, de unul singur, o zonă a poeziei challanged, a poeziei „mici şi mijlocii”, situate în afara disputelor dintre lirism şi narativitate. Accentul pus pe dimensiunea conjuncturală (măştile camuflând identităţile unor scriitori sau critici notabili) a făcut ca fondul acestui proiect să le alunece comentatorilor printre degete: modernitatea era aparent pusă între paranteze în favoarea unor poetici mult mai vechi, care era cel al satiricilor latini (Martial şi Catullus, în primul rând). De aceea, mi se pare curios felul în care Muşina şi-a renegat un posibil aliat şi emul, pe Gabriel H. Decuble, care adopta, în volumul său de debut (Epistole... din 2001) o retorică similară. În fond inofensive şi amicale, mimând tonul oracular al inscripţiilor antice, aceste Personae erau doar prima etapă, de asanare, dintr-o strategie care, voluntar sau nu, avea să se-ntindă pe mai bine de un deceniu. Dacă poezia română dă dovadă de o suspectă lipsă de diversitate, este probabil şi pentru că proiectul lui Muşina a rămas, în felul său, singular. Curajul de a lua peste picior, în termeni citadini, glorii sau mode n-a stârnit, din păcate, emulaţie. De remarcat mi se pare şi amănuntul că în scurtele „pastile” de aici incriminat (sau amendat, sau imitat) nu e niciodată stilul (Muşina găsindu-ş i dintru-nceput o voce care-l scuteşte de efortul inutil al pastişei), ci atitudinea. El rămâne, chiar şi în aceste emanaţii marginale, fidel noului antropocentrism pe care l-a teoretizat. Obiectul maliţiilor lui e întotdeauna omul din spatele operei. Acestuia nui judecă, mărunt, abaterile morale, viciile pasagere, ci stereotipiile. Infatuările intratabile. Orgoliile. Gata de poză, orficul Ion Mureşan e surprins în toată clovneria lui ataşantă: „Mereu îndrăgostitul Mouresinos/ Spune tuturor că, pentru Athenaïs, va prinde/ O lebădă tânără, îi va mânca inima şi,/ Cu cele două aripi prinse la umeri,/ Cu-adevărat se va-nălţa la cer, s-aducă iubitei/ Nectar şi ambrozie de acolo”. Altui orfic transilvănean, Aurel Pantea, i se trece în cont tocmai momentul de apoteoză: „Măruntul scrib Pantones, după ce/ A fost îndepărtat de la înregistrarea/ Hotărârilor Adunării, că prea tare-i tremura mâna/ Şi strica ceara, ba chiar înţelegerea între cetăţeni,/ S-a apucat să scrie cu cretă pe zidurile/ Propriei case cuvinte desperecheate, spunând/ Că sunt mesaje de dincolo, aduse de Hypnos,/ Nepreţuite mesaje pentru Cetate”. Sunt, desigur, şi epigrame mai puţin amabile, în aceeaşi tradiţie incoruptibilă. Caz tipic: Stephanides. Adică: „Mare şi gras, vesel şi obraznic, parazitul/ Stephanides a schimbat zece stăpâni fără/ Să clipească din ochi./ Bun de gură, pare a nu se teme./ De nimic. Doar de consoarta-i, teribila Dominitis,/ Pe care-o laudă peste tot, cu disperare,/ Că-i gospodină fără egal şi suflet ales”.
Pasul următor în strategia lui Muşina s-a numit Dermata (2002) şi a apărut sub semnătura unui anume (inventat, probabil, Andor Vass). După „demascările” din Personae, cinstit era să vină şansa revanşei: autorul şi-a confecţionat sieşi o mască, un heteronim aproape minor (şi în tot cazul minoritar). Cu o postfaţă aparţinându-i chiar lui Muşina, în care autorul e lăudat cu argumente complice (numele lui Pessoa e invocat fără să fie numaidecât necesar, în legătură cu o sintagmă oarecare), Dermata a reprezentat nu numai un gest de fair play, dar şi o dovadă a disponibilităţilor proteice ale adevăratului ei autor. Dincolo de preocuparea pentru erotismul franc, dar nu glossy, nimic nu trăda deghizamentul. Erau, pe deasupra, poeme în proză, aşa cum Muşina nu mai încercase: „Uneori, când era obosită sau foarte nervoasă, se ducea să facă un duş. Da drumul la apă. Îmi lua lobul stâng din savonieră şi se freca cu el pe tot corpul. Axonii o masau uşor. Dendritele îndepărtau orice murdărie. Apoi se clătea îndelung. Din savoniera mea, o priveam pierdut”.
Marea victorie avea să vină şase ani mai târziu, când, îndepărtând orice urmă de contingent, Alexandru Muşina publica, tot într-un format mignon (deşi aproape dublu faţă de precedentele), Poeta, poetae. Ceea ce iniţial părea să ţină doar de emisia spontană devine, aici, stil. Poemele prelungesc atmosfera deja cunoscută, doar că ironiei simple i se adaugă irizări autoironice: „Octopus Maximus are aripi de liliac./ Îşi spune poet. Cu guşa acoperită de solzi,/ Zboară prin sala mare a bibliotecii/ Şi recită: «Bibliorin bibliora, taxoflan taxolin,/ Dikobatol, dikobatol enim, vine vremea/ Când casele vor naşte pui vii, kalatodin kalaxifera,/ Debonantin, bibioran enim, cine nu ştie să-asculte/ Se va face sânge, verde sânge va fi.»/ Nimeni nu îl aude, cu dopuri în urechi,/ Toţi citesc aceeaşi carte: Alexandru Muşina/ Poeme alese (1975 - 2000).” Fără a mai vădi modele imediate, paiaţele de aici sunt acţionate toate de aceleaşi vanităţi auctoriale. În felul lor aparte, sunt nişte „suciţi” care-şi întreţin cochet ticurile şi le conferă statut artistic. Un asemenea campion al inadecvării e şi Pomorius: „În fiecare zi, la amiază, îmbrăcat în roşu, cu fireturi aurii,/ Iese din turnul primăriei şi, cu un ciocan de argint,/ Bate-ntr-un talger mare de aramă de douăsprezece ori./ Apoi strigă: «Cetăţeni ! E miezul nopţii. Dormiţi liniştiţi,/ Poetul Pomorius veghează!»” Un altul, tot un stentor inutil, e Nikophantes: „De departe, pare o statuie uriaşă de slănină./ Dar, dacă te-apropii, vezi că are doi ochi mici, albaştri/ Care lăcrimează continuu şi-o gură ştirbă/ Care bolboroseşte neîncetat: «Dacă de Nikophantes, poetul, n-aţi auzit, nu e mare scofală, dacă de Nikophantes, poetul,/ n-aţi auzit, nu e mare scofală...»”. Victimele nu mai sunt individuale, nici individualizate. Alexandru Muşina atacă, de astă dată, reflexele culturale mediocre, dispuse să certifice mai ales instituţiile şi aproape deloc valorile. Apariţia, la început de secol al nouăsprezecelea, a scriitorului în cultura română (cum arăta cândva Leon Volovici) e de natură să conducă la o inflaţie. Profesionalizarea n-are de-a face cu profesionalismul.
Dacă, de-a lungul acestui proiect alternativ, Muşina a reevaluat formele antichităţii greco-romane (mai cu seamă romane), nu înseamnă că principiul său poetic ar fi unul oldest school. Rafinamentele sunt ale timpurilor moderne, afine ale lui Pound (din Cantos) şi-ale deja pomenitului Pessoa, asperităţile, afine cu cele ale unor Maiakovski şi Mandelstam. Totul pentru ca în ultimul volum al seriei, cel de azi, Alexandru Muşina să se scuture şi de teze, şi de antiteze, şi de adiacenţe, şi de pledoarii sau programe. Oricât de subţire, Cordilio, Bibina & comp. stă fără sprijin în picioare.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara