De ce n-ar fi cărţile însele nişte evenimente la fel de eclactante ca cele cu public, lumini şi promovare? Oare vânzoleala acordării Nobelului, Premiul „Augustin Frăţilă”, Premiul „Mihai Eminescu”, Premiul „Cartea anului”, Gala Poeziei Române Contemporane sau Târgul Gaudeamus ar fi fost ce au fost fără substanţa operelor textuale care le-au dat greutate? Mă voi referi, aşadar, la câteva dintre titlurile literare importante ale anului 2012, încercând o taxonomie clasică, cu toate subiectivismele asumate.
Sunt doar unele dintre cărţile pe care le-am citit şi despre care am scris, pe alocuri, între altele multe care, inevitabil, mi-au scăpat.
La capitolul „poezie”, aş numi placheta lui Marius Chivu, Vântureasa din plastic (Brumar), un volum răscolitor, cu o acoperire existenţială certă, care i-a conferit o autenticitate foarte promiţătoare pentru un debut.
Avem, la Marius Chivu, o metamorfozare poetică esenţializată, non-discursivă, de cea mai pură calitate, împotriva „poveştilor” poetice de mainstream ale recenţilor nouăzecişti-douămiişti. A mai confirmat, între alţii, himeristul nouăzecist Vasile Baghiu, cu Depresie (Limes), un volum grav, care părăseşte „turismul” decorativ de până la el în favoarea unor stări poetice veritabile.
Proza a avut un pseudo-roman excelent, debutul lui un cristian, Morţii mă-tii (Casa de pariuri literare), care a arătat că literatura e mai degrabă expresie şi revoltă decât formă şi joc, cu toate riscurile unui limbaj şocant. Radu Aldulescu, cu Cronicile genocidului (Cartea Românească) – o continuare la acelaşi nivel a picarescului Îngerul încălecat, şi Filip Florian, cu Toate bufniţele (Polirom) – la fel de estetizant ca precedentele sale – au fost şi ele apariţii demne de remarcat.
În critică, aş alege studiul Ioanei Bot, Eminescu explicat fratelui meu (Art), unde marele romantic e redescoperit prin prisma unei ingenuităţi hermeneutice, dincolo de uriaşa tradiţie exegetică adesea parazitară. Nu pot omite edificatoarea Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului (Polirom) a lui Alex Goldiş şi singularul Caragiale. Marele paradox (Cartea Românească) a lui Gelu Negrea.
Memorialistica a fost reprezentată prin varianta inedită a Jurnalului fericirii de Nicolae Steinhardt (îngrijit de George Ardeleanu, la Polirom), având subtitlul Manuscrisul de la Rohia, cu o altă ordonare a fragmentelor, cu reformulări şi cu ceva pasaje în plus faţă de varianta cunoscută.
La capitolul „jurnal” îl amintesc pe Ioan Pintea, cu Proximităţi şi mărturisiri (Cartea Românească) – notaţii rafinate ale unor lecturi eclectice, la „convorbiri”, Măştile lui M.I. (Humanitas), dialogul pasionant al lui Gabriel Liiceanu cu Mircea Ivănescu, iar la „eseu”, pe Andrei Pleşu, cu Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste (Humanitas) – glose evanghelice greu de egalat prin deschidere spirituală şi substanţă intelectuală.
La „traduceri” nu puteam trece peste masivul efort de a reda în româneşte, pentru prima dată într-o ediţie profesionistă, a textului fundamental schopenhauerian Lumea ca voinţă şi reprezentare (Humanitas), de către Radu Gabriel Pârvu. Măcar pentru spectrul nostru eminescian, era de mult necesar.
Constrâns de numărul limitat de semne, am făcut, cu regret, un fel de selecţie a selecţiei.
