E.H. Gombrich, Istoria artei.
Traducere de Nicolae Constantinescu,
Editura ART, 2012.

Simboluri sacre. Popoare, religii, mistere.
Volum coordonat de Robert Adkinson.
Cu peste 770 de ilustraţii, din care 595 color.
Traducere de Oana Zamfirache.
Editura ART, 201

Deşi această editură dinamică, publicând cărţi de cea mai bună calitate, pare a avea prin chiar denumirea sa o orientare artistică, majoritatea volumelor apărute până acum au avut un punct de greutate în sfera educaţională.

Anul 2012 a adus primele volume despre istoria artei, dar şi acestea par a fi în primul rând legate de educaţie – precum Istoria artei de E.H. Gombrich (tradusă de Nicolae Constantinescu), Simboluri sacre, în coordonarea lui Robert Adkinson (traducere din engleză de Oana Zamfirache) şi Pierre Bourdieu, Regulile artei (traducere din franceză de Laura Albulescu şi Bogdan Ghiu, prefaţă de Mircea Martin).
Pasiunea lui Ernst Gombrich (1909- 2001), autor austriac – şi britanic, din a doua parte a secolului trecut – pentru marile introduceri formatoare ar putea fi legată, probabil, de propriile sale studii gimnaziale la Theresianum. În Viena atât de culturală a vremii sale (Ernst era fiul unei profesoare de pian care studiase cu Bruckner, în casa lor veneau Mahler, Schönberg şi Adolf Busch etc.), Academia Theresianum a orientat generaţii întregi asupra studiilor clasice – şi în general asupra marilor „stâlpi” educaţionali din Jugendstil (o mai face şi astăzi). Tânărul Gombrich şi-a continuat apoi la Universitate studiile de istoria artei şi arheologie, dar şi de psihologie şi filozofie, în efervescenţa anilor dominaţi de Cercul de la Viena. Dar abia în exilul la Londra din perioada nazismului şia putut dezvolta teoriile despre imitarea naturii, funcţia tradiţiei, validitatea perspectivei, interpretarea expresiei. Profesor de istoria artei şi autorul câtorva zeci de scrieri fundamentale în domeniu, nu şi-a uitat pasiunea pentru esenţializare edificatoare, scriind, între altele, poate cea mai citită Istorie pentru tineri şi reuşind acelaşi lucru cu prezentul volum. Gombrich captivează, înviind cuceritor cele mai importante momente din istoria artei. Lecturile sale filozofice descoperă, de exemplu, în sculptura greacă, viaţa interioară a personajelor (după „marea deşteptare” din arta egipteană, totuşi lipsită de naturaleţe): „Socrate, care avea şi o formaţie de sculptor, îi îndemna în această direcţie pe artişti: ei trebuiau să reprezinte frământările sufletului, observând cu atenţie modul în care sentimentele afectează corpul în ac- ţiune”. De neuitat rămâne argumentul Papei Grigorie cel Mare (sfârşitul secolului al VI-lea) în favoarea acceptării picturilor sacre, că „numeroşi membri ai Bisericii nu ştiau nici să scrie, nici să citească şi că pictura putea să contribuie la instruirea lor, precum cărţile cu poze pentru copii: …Faptul că o autoritate atât de mare s-a pronunţat în favoarea picturii a fost de o importanţă covârşitoare pentru istoria artei. Arta era admisă, dar în formă limitată”. Şi tot datorită intuiţiei lui Gombrich înţelegem forţa calmă a arhitecturii romanice medievale: „Mase de piatră... care amintesc că în această lume datoria Bisericii este să lupte contra puterii întunericului, până în ceasul Judecăţii de Apoi”. Sau – învăţăm să desluşim apropierea de Giotto prin lecturile din Petrarca şi Dante.
Îndeosebi arta italiană stârneşte pana fostului student la psihologie: „Ca o fiinţă vie, Mona Lisa aproape că se schimbă sub ochii noştri şi nu o regăsim aceeaşi de fiecare dată când revenim la ea…. Uneori citim în ochii ei o nuanţă de ironie, alteori percepem melancolie în zâmbetul ei.” Căci numai Leonardo descoperise, în epocă, soluţia: „Pictura trebuia să lase privitorului ceva să ghicească. Când contururile nu sunt foarte ferme, când forma e oarecum vagă, ca şi cum ar dispărea în penumbră, impresia de uscăciune şi rigiditate dispare”. În afară de această tehnică numită sfumato, da Vinci înţelesese că şi asimetria peisajului contribuie la mister: „În dreapta, orizontul pare mult mai înalt decât în stânga. După cum ne uităm la unul sau la altul din aceste orizonturi, personajul ni se pare având o osatură şi atitudini diferite.” În plus, crede Gombrich, marea artă rămâne de a şti unde să te opreşti.
Pagini incitante sunt consacrate artei flamande, engleze, lui Caspar David Friedrich etc., dar nu numai arta europeană atrage atenţia lui Gombrich. Capodoperele Orientului, mai cunoscute sau, mai degrabă, ignorate de europeni îşi conturează rolul. Iată, de exemplu, un comentariu asupra unei „regăsiri” relativ recente, armata chineză de teracotă: „Precizam, studiind mormintele chinezeşti din perioada Han, că riturile funerare aminteau mai mult sau mai puţin de cele ale egiptenilor. Dar nimeni nu-şi imagina că un singur individ va ordona unor artizani să modeleze o armată de şapte mii de oameni în întregime, cu cai, arme, uniforme şi harnaşamente… Totuşi, această artă nu avea drept scop să suscite admiraţia muritorilor. Ea trebuia să servească intenţiilor acestui dictator, care probabil că nu putea să suporte gândul unui duşman pe care nu-l putea învinge prin forţă – Moartea!”
Nu în ultimul rând, trebuie pomenite modestia cu care autorul subliniază adeseori că ideile sale sunt rodul „unei imense munci colective”– „şi de fapt, câte formulări împrumutăm de la ceilalţi fără să ne dăm seama!”, precum şi amplul aparat critic incluzând multiple referinţe la surse primare. Este evident că acest volum, conceput iniţial ca o abordare de istoria stilurilor şi studiul temelor în artă, a devenit – prin numeroase îmbogăţiri ale ediţiilor succesiv – şi o sursă de studiu a teoriilor psihologice, evoluţiei gustului etc., satisfăcând astfel şi interesul cititorilor celor mai avizaţi.

*

Citit alături de cartea lui Gombrich, volumul Simboluri sacre de Robert Adkinson pare a fi scris în primul rând pentru „curioşi”, fiindcă trece în zbor asupra celor mai importante simboluri religioase, filozofice şi culturale. În principiu, fiecărei embleme îi e consacrată o pagină, cartea fiind astfel citibilă oricând (de exemplu, într-o aşteptare de anticameră…) şi din orice punct al ei, mai precis – în orice direcţie, părând a fi menită mai ales îmbogăţirii cunoaşterii prin… răsfoire. Ilustraţiile sunt admirabile, vorbim de un fel de album pe hârtie bună, oferind comentarii succinte şi clare asupra celor mai cunoscute simboluri, fie ele din civilizaţia Egiptului, celţilor sau mayaşilor, din creştinism, taoism sau budism (nu în ultimul rând, mandala, sexualitatea sacră, Tarotul). Fie că provin din natură, din ritualuri sau artă, simbolurile sunt una din punţile unificatoare ale culturilor, fiindcă nu de puţine ori putem face comparaţii insolite datorită lor (pomul vieţii, apele vitale etc.) – mai ales între civilizaţiile antice.
De altfel, egiptenii au chiar şi scrierea legată de simboluri. Cele existente în carte, multe preluate din Cartea morţilor egipteni, numită şi Cartea ieşirii la lumină, sau de pe ilustraţiile stelelor funerare, au uneori comentarii atât de scurte, încât, din cauza concentrării, se pot naşte confuzii (de exemplu, ritualul „deschiderii gurii” celui plecat în lumea lui Osiris e definit „ca având drept scop reanimarea mortului” – se poate înţelege că e vorba de reanimarea la propriu, când, de fapt era vorba de respirarea în continuare în lumea de dincolo – la fel fiind tratate şi unele statui: Deschiderea permitea reintegrarea lui Ka şi Ba în corp prin orificiile destupate simbolic). Ce-i drept, în zilele noastre digitale cei interesaţi se pot lesne informa mai pe larg, cele câteva sute de simboluri fiind doar bornele unei călătorii prin cele mai diverse istorii şi cercuri culturale.
În acest context, sacramentele creştine, ca semne exterioare şi vizibile ale graţiei interioare, apar şi ele foarte succint, dar desigur e un mod de a-i deschide începătorului interesul pentru o consultare mai profitabilă a lucrărilor specializate. Alături de alte capitole consacrate religilor apar şi cele mai cunsocute simboluri legate de credinţa în Iisus Hristos, ca fiu al lui Dumnezeu: apa purificatoare a Iordanului/ curăţirea spirituală, pâinea împărţită la Cina cea de Taină/trupul hristic, vinul/ sângele, peştele/ Ichtus-acrostihul lui Hristos; leul/ Marcu, viţelul/ Luca, prin jertfa făcută; postul Paştelui/ cele 40 de zile petrecute de Iisus în pustiu, când a rezistat ispitelor Satanei, care-l îndemna să-şi folosească nepermis puterile divine: să transforme pietrele în pâine, să-l slujească pe diavol în schimbul puterii asupra tuturor regatelor lumii etc. Sau simbolurile legate de Fecioara Maria: crinul, albastrul ceresc al vestmântului, darurile simbolice ale magilor veniţi să se închine pruncului Iisus ş.a. Sau sărbătorile creştine şi alte elemente – precum crucea, copacul vieţii, porumbelul, mielul, cheile Sfântului Petru ş.a. Nu în ultimul rând, simbolice sunt considerate unele legende (a Graalului: ce s-a întâmplat cu cupa din care a băut Iisus, în care apoi Iosif din Arimathea a strâns sîngele crucificatului; sau legenda spinului de la Glastonbury, a Sfintei Veronica etc.). Iar ilustraţiile alese sunt din cele mai vestite muzee.
Necesitatea de a fi selectiv l-a făcut pe Robert Adkinson să omită unele semne şi simboluri importante, dar volumul e revelator tocmai prin eclectismul său concis, dacă pot spune astfel. Realizezi, de pildă, dintr-o ochire că babuinul care simbolizează zeitatea scribilor pentru egipteni are o perfectă pereche în maimuţele-scribi din arta mayaşă. E, desigur, o carte care limpezeş te prin câteva imagini ceea ce cuvintele, oricât de nimerite, nu reuşesc decât printr-o trudă mult mai complicată.