Reunim, sub acest generic,
câteva recomandări de vacanţă,
venind de la colaboratoarele
noastre cu chef de citit peste
vară. Cărţi savuroase, cărţi
poznaşe, cărţi pline de
învăţăminte, numai bune de luat
în bagaje, în călătoriile verii. Spre
oriunde, oricând. (S.V.)
Cărţi de citit. În vacanţă.
Şi nu numai
Nu vă luaţi haine multe. Oriunde
aţi merge. Vacanţa – lungă sau scurtă
– este o eliberare. O ieşire din constrîngerile
cotidiene, din gesturi şi ritualuri
mondene. Strecuraţi-vă printre ceilalţi
ca şi cum, brusc, sînteţi invizibili.
Vă veţi bucura enorm de libertatea de
a vă re-descoperi. De a observa, de
a trece neobservat, de a pune lumea
sub lupă şi de a vedea calitatea detaliului.
Care face diferenţa. Puneţi în bagaj,
în traista de mînă, în poşetă, rucsac
ceva cărţi. E ca şi cum aţi avea un
însoţitor de taină, fidel şi complice
la tot ce ar însemna să fii altfel. Să
fii în vacanţă!... Vă vînd cîteva ponturi
ca să nu pierdeţi vremea. V-aş propune
să descoperiţi o editură specializată
în Seneca. Care aşa se şi numeşte:
Editura „ Seneca Lucius Annaeus”.
Nu am văzut de mult ediţii atît de
inteligente. De „altfel”. Volumul Alt
timp nu am, de pildă, deschide colecţia
„În doi”. Şi acum, iată ce spun autorii
despre colecţie:
„ ÎN DOI - pentru că sînt Dialoguri.
ÎN DOI – pentru că seria este făcută
de doi. Primul este filosoful roman
Seneca, cu textele scrise acum 2000
de ani. Al doilea este un tînăr student
român la Arte, cu desenele concepute
după texte.
ÎN DOI – pentru că în faţa cărţii
sînt doi – Autorul şi Cititorul. Cartea
începe să trăiască doar atunci cînd
începe să interacţioneze cu cel care
o ţine în mînă. Atunci cînd Cititorul
regăseşte în ea pe el însuşi.”
Acum, ce spun despre Volum:
„ Volumul include două dialoguri:
«Despre scurtimea vieţii» şi «Despre
viaţă fericită». Este un fel de Time
management care te îndeamnă să nu
uiţi că Tu eşti beneficiarul final al
timpului tău. Timpul este singurul bun
care îţi aparţine cu adevărat. Tu alegi
ce să faci cu fiecare clipă, cu ce să
măsori Timpul acordat vieţii tale. Poţi
măsura în cărţi citite, în articole scrise,
în întîlniri de afaceri, în întîlniri cu cei
dragi, în sticle băute, în cuie bătute,
în zboruri pierdute, în mulţumiri pentru
ceea ce ai avut şi ai făcut. Timpul
tău este un bun fără de preţ.”
Ei spun în limbajul „cool” de astăzi
ceea ce Seneca scrie, la fel de „cool”,
în timpul său. Viaţa este, în esenţă,
aceeaşi. Perspectiva filosofică decodează,
la fel, profunzimea cotidianului. Virtutea
şi plăcerea, futilitatea, înţelepciunea,
lamentaţia, fericirea, elocinţa. „ Tot
ceea ce alcătuirea însăşi a universului
ne obligă să îndurăm se cuvine să
fie asumat cu sufletul larg: sîntem
legaţi, prin acest jurămînt sacru, să
suportăm lucrurile muritoare şi să nu
ne lăsăm tulburaţi de cele pe care
nu stă în puterea noastră să le evităm.
Ne-am născut într-un regat: supunerea
în faţa zeului este libertatea.” Seneca.
Despre detaliu, despre timp şi
despre o altfel de „captivitate” este
Supunere, romanul lui Michel Houellebecq.
Humanitas. Nu este o carte ideologică,
deşi vorbeşte despre religie devenită
ideologie. Nu pledează neapărat pentru
creştinism. Dar observă cu încetinitorul
cum musulmanii, de pildă, pot să-şi
exercite seducţia într-o prestigioasă
universitate din Paris. Cum formele
puterii pot invada şi învinge chiar şi
subconştientul. Forţa imensă a lui
Houellebecq şi a romanului său stă în
„ Cum” face demonstraţia în jurul
Învingătorului şi a Învinsului. Nu
tranşează. Aparent. Ascuns în identitatea
oarecum moale a protagonistului său.
Lasă subtil greutatea judecăţilor pentru
mintea Cititorului. Acel „mîine” ficţional
din roman este, în fapt, un „ieri” şi un
„azi”. Este timpul acut al prezentului.
„Supunere” apare exact în ziua atentatului
de la „ Charlie hebdo”. Fatalitate?
Hazard? Coincidenţă? Cred că, pe lîngă
toate, o inteligenţă lucidă şi sclipitoare
a lui Houellebecq. O abilitate de a pune
într-o structură narativă războiul de
astăzi. Şi ipostazele lui rafinate. Despre
rafinament şi seducţie este scena
întîlnirii între Cel ce supune şi Cel
supus, să spunem. Cel/ Cei ce doresc
să fie supuşi. Cheia prăbuşirii societăţii
noastre. Într-o vilă de o frumuseţe
arhitecturală şi istorică remarcabile,
în aburii unui alcool fin, uşor excitat
de tinereţea fascinantă a ultimei soţii
a interlocutorului, dar şi de alte simţurile
olfactive şi gustative, urmărind traseul
luminii pe fereastra către lumea de
afară, profesorul nostru creştin, specialist
de talie în Huysmans, capitulează. De
ce? La ce rîvneşte savantul şi bărbatul
cel de toate zilele, ce e prejudecată,
vis şi tărîm interzis, ce este jocul dintre
concret şi abstract, frica, neputinţa şi
ispita? Cumpăraţi Supunere. Poate şi
Particulele elementare. Tot Michel
Houellebecq.
Marina
Constantinescu
Femei unice şi oraşe mitice
După gheişele japoneze, a venit
rândul demimondenelor pariziene şi
a curtezanelor chineze să acapareze
atenţia scriitoarelor. Două romane
recent apărute le reînvie existenţa
ieşită din comun, una în Parisul din
La Belle Époque, alta în Shanghaiul
aceleiaşi perioade. Demimondena
pariziană a avut o existenţă reală,
curtezana chineză este imaginată de
Amy Tan pe baza unei minuţioase
documentări, la care a contribuit şi
cealaltă autoare americană de origine
chineză cunoscută, Lisa See. În mod
sigur, traducerea celor două romane
a cerut o muncă migăloasă traducătoarelor,
Florica Sincu şi Ana-Maria Man, de
familiarizare cu moravurile unor lumi
care şi-au construit propriile coduri.
Un apartament la Paris de Michelle
Gable (Editura Humanitas fiction, 2015)
porneşte de la o descoperire spectaculoasă,
reală din ultimii ani: un apartament
parizian ţinut închis vreme de 70 de
ani oferă casei de licitaţii specializate
în antichităţi o adevărată mină de aur.
Este faptul real de la care a pornit
scriitoarea americană, exploatând tot
ceea ce realitatea îi oferea. Michelle
Gable imaginează un personaj al zilelor
noastre, April Vogt, expertă în mobilă
europeană, solicitată de casa de licitaţii
să evalueze obiectele ce umplu cele
şapte camere.
Surpriza cea mare o produce tabloul
splendid al Marthei de Florian, semnat
de Giovanni Baldini, cel mai cunoscut
portretist al epocii (se regăseşte pe
coperta cărţii), ce acaparează interesul
experţilor. Însă pentru April Vogt
surpriza şi mai mare o aduc jurnalele
ce dezvăluie o personalitate plină de
energie şi ambiţie, fixând prin consemnările
lor etapele parcurse de o tânără venită
de la mănăstire ca să devină o celebră
demimondenă care dă tonul modei
pariziene. Fascinată de Marthe de
Florian, April Vogt se străduieşte să
asigure o licitaţie unică a tuturor
obiectelor.
Cititorii vor constata că unul dintre
protectorii şi susţinătorii frumoasei
demimondene este Robert de
Montesquiou, că ea întâlneşte literaţi
ca Marcel Proust şi Émile Zola, frecventează
localuri şi locuri care au făcut farmecul
Parisului vremii: Folies Bergères,
Maxim’s, Café Zephyr, Opera Garnier,
Pigalle. Vor avea parte cititorii de
răsturnări de situaţii, revelaţii şocante,
una dintre ele fiind cauza duşmăniei
Marthei de Florian faţă de nepoata lui
Victor Hugo, Jeanne Hugo. Romanul
aminteşte de celebrul titlu balzacian
Strălucirea şi suferinţele curtezanelor.
Tot un tablou, probabil imaginar,
se află în centrul romanului la care
Amy Tan a lucrat opt ani, un peisaj
ce-i dă şi titlul: Valea Minunilor (Editura
Polirom, 2015). Întâmplările se petrec
în Shanghai, pe parcursul a trei decenii,
din 1897 până în 1927, şi au şi ele un
centru, o casă ambivalentă, club pentru
străinii din Concesiunea Internaţională
şi casă de curtezane pentru chinezi
– Tăinuita Cale de Jad, pe care a
creat-o Lulu Minturn, americancă
îndrăzneaţă, ajunsă în oraşul cosmoplit
al Orientului după episoade complicate
şi dureroase.
Lulu Minturn este fiica unor intelectuali
din San Francisco, aflată în plină revoltă
adolescentină, ea ajunge să se
îndrăgostească de un tânăr chinez
venit să studieze pictura cu un maestru
american, pe care părinţii ei îl găzduiesc,
şi care-i pare un împărat din poveşti,
aşa cum îl vede în ţinuta chineză.
Iubirea şi o sarcină o determină să-şi
părăsească oraşul şi să plece la Shanghai
cu Lu Shing, deşi tânărul o avertizase,
onest, că este primul născut al unei
vechi familii aristocratice, iar datoria
faţă de familie este mai presus de orice,
o avertizase că avea deja o căsătorie
aranjată, iar familia lui nu o va accepta
niciodată ca soţie.
Toate avertismentele se confirmă
şi Lulu Minturn trebuie să accepte
realitatea, deşi Lu Shing continuă să
se ocupe de ea: o încredinţează unui
cunoscut din Concesiunea Internaţională,
pasionat ca şi el de pictură, care o
primeşte în casa lui şi chiar acceptă
o căsătorie formală. Cei doi copii pe
care îi naşte, o fată şi un băiat, schimbă
tot. Lulu Minturn primeşte lovitură
după lovitură, dar are puterea să meargă
mai departe. Istoria legăturii dureroase
dintre mame şi fiice se repetă, fiica ei
Violet trăieşte o dramă complexă, cea
a dublei identităţi chineze şi americane,
ca şi a absenţei tatălui despre care
mama ei îi spune că a murit ca apoi
fata să-l vadă aparând.
Partea cea mai interesantă a romanului
o reprezintă viaţa într-o casă de curtezane,
ritualurile uceniciei şi pregătirea unei
„curtezane virgine”. Ca şi mama ei,
Violet trăieşte o pasiune puternică,
trece prin câteva experienţe devastatoare.
Ultima o duce departe de Shanghai ca
să descopere Valea Minunilor, tabloul
ce o încântase cândva pe mama ei.
Cititorii vor descoperi o lume al
cărei exotism este îmblânzit de întâlnirea
cu Occidentul, vor afla că salvarea
celor două, mamă şi fiică, se datorează
prieteniei cu două chinezoaice, şi
ele cândva curtezane preţuite, care-şi
depăşesc condiţia datorită inteligenţei
şi curajului.
Elisabeta Lăsconi
Best-seller-uri de ieri şi de azi
De când mă ştiu vacanţele mă pun
în faţa unei alegeri dificile: cum să
îmbin bucuria de a citi şi pe aceea
de a călători, fără ca una dintre cele
două îndeletniciri să mă acapareze cu
totul, în defavoarea celeilalte. Cartea
lui Alain de Botton, Arta de a călători,
tradusă anul acesta şi în limba română,
m-a ajutat să ies din impas. Scris cu
umor şi inteligenţă de un recunoscut
autor de best-seller-uri sofisticate (să
amintim doar tiluri ca Arhitectura
fericirii, Cum să ne gândim mai
mult la sex, Eseuri de îndrăgostit
sau Cum îţi poate schimba Proust viaţa),
volumul este alcătuit din nouă capitole,
fiecare putând fi citit şi ca un eseu
relativ autonom. Ne cucereşte, de la
bun început, modul subtil în care
autorul deconstruieşte clişeele asociate,
de când lumea, temei în discuţie,
nonşalanţa cu care demontează
prejudecăţile referitoare la motivele
care îi împing pe oameni să călătorească
şi mai cu seamă maniera elegantă în
care îmbină anecdoticul autobiografic
cu erudiţia. Pe scurt, rafinamentul cu
care tratează o temă aparent banală.
Ludic, agreabil, neserios, în aparenţă,
stilul lui de Botton ascunde, în fapt,
o miză cât se poate de serioasă şi care
i-a preocupat pe mai toţi marii scriitori:
relaţia dintre individ şi realitate/
spaţialitate, dintre previzibilitatea
cotidianului şi proiecţiile imaginaţiei.
Sunt chemaţi în ajutor arţişti, scriitori,
savanţi iluştri (de la Wordsworth,
Flaubert şi Baudelaire, la van Gogh,
Edward Hopper şi Alexander von
Humboldt, fără să-l mai punem la
socoteală pe Xavier de Maistre, excentricul
călător în jurul propriului dormitor),
în încercarea de a descifra resorturile
care îi împing pe oameni să călătorească.
Sunt reevaluate noţiuni ca acelea de
„exotism” şi „escapism”, ni se oferă
antitoduri împotriva plictiselii şi mai
cu seamă motive întemeiate pentru
care nu ar trebui să luăm în serios
ghidurile de călătorie în care suntem
bombardaţi cu sfaturi insipide despre
destinaţiile către care trebuie să ne
îndreptăm paşii şi despre obiectivele
turistice pe care este absolut obligatoriu
să nu le ratăm. Rostită pe o singură
voce, o asemenea pledoarie ar risca
să devină monotonă, dar alternarea
registrelor şi schimbarea continuă a
perspectivei o transformă într-o călătorie
plină de surprize. Una la capătul căreia
este foarte probabil să ne schimbăm
radical părerile despre natura umană.
Către acelaşi rezultat, dar urmând
un cu totul alt traseu, ne conduce şi
romanul Agathei Christie, Martorul
mut (Editura Rao, Ediţia colecţionarului,
2015), pe care l-am recitit cu plăcere
vara aceasta. Ne aflăm în faţa unei
intrigi tipice pentru stilul-Agatha
Christie, cu cadrul, recuzita şi actorii
care au consacrat-o: o casă austeră,
cu arhitectură victoriană, din orăşelul
Market Basing, o doamnă respectabilă,
cu concepţii conservatoare, posesoare
a unei averi considerabile şi a unui
adorabil terrier sârmos, câteva rude
adunate în jurul mesei de Paşte, o
scrisoare ajunsă prea târziu la destinaţie,
prietene amatoare de spiritism, servitoare,
doctori, un testament, o norocoasă
doamnă de companie, (pseudo)dilema
„crimă sau accident?”, apoi, desigur,
intrarea în scenă a cuplului Poirot-
Hastings. Romanul se citeşte – mai
este oare nevoie să o spun? – pe
nerăsuflate: asasinul ar putea fi oricare
dintre apropiaţii victimei, câinele
are propriile tabieturi şi opinii despre
vizitatori, iar Hercule Poirot (singurul
personaj de ficţiune care a avut vreodată
parte de un necrolog pe prima pagină
din The New York Times), îşi conduce
– ca întodeauna – impecabil raţionamentul,
făcând chiar o interesantă apologie
a minciunii. Nu ne putem împiedica
să speculăm pe marginea afinităţilor
dintre hermeneut şi detectiv sau în
legătură cu neaşteptatele pliuri
autoreflexive ale cărţii. De altfel Poirot
însuşi, cu vanitatea sa exagerată,
remarcată nu o dată de comentatori,
ne împinge pe această pistă atunci
când vorbeşte despre „adevărul”
minciunilor sale… convingătoare sau
compară cazul investigat cu o ficţiune
vintage: „Diferitele personaje ale dramei
noastre încep să se contureze ceva
mai clar. Într-un fel seamănă cu un
roman din vechime, nu-i aşa? Doamna
de companie umilă, cândva dispreţuită
ajunge bogată şi joacă acum rolul unei
doamne desăvârşite…” (p.135)
Două cărţi accesibile şi sofisticate,
în acelaşi timp, numai bune de citit
vara. Recomandate mai cu seamă
cititorilor amatori de călătorii cu final
neaşteptat…
Catrinel Popa
Adevăruri spuse poznaş
Cărţile de vacanţă, acelea pe care
tot timpul le căutăm în grabă, deşi
visăm un an întreg la răgazul de-a le
răsfoi, trebuie să aibă calitatea, destul
de rară, de-a ne destinde fără să ne
îndepărteze cu totul de problemele
subtile pe care le pune literatura bună.
Fără pretenţia de a fi ales bine, ci doar,
să spunem, potrivit, vă propun două
romane (atenţie, subţiri!) de vacanţă,
în care adevăruri la care ar trebui să
ne gândim măcar din când în când
îşi fac drum de plăcere spre urechile
noastre.
Holy Cow (Polirom, 2015, traducere
din engleză şi note de Ioana Filat),
debutul literar al actorului David
Duchovny, o alegorie a rosturilor lumii
înţelese, după un fericit răstimp de
ignoranţă, de o văcuţă bovarică. Elsie
Bovary îşi duce traiul liniştit la o fermă,
acceptând ideea că este un animal de
lapte. Când află, accidental, de la
televizorul stăpânilor, că viaţa n-o să-i
fie cruţată prea multă vreme, fiindcă
vitele se şi mănâncă, se hotărăşte să
devină vacă sacră. În India. Şi fiindcă
nici o călătorie n-are haz fără prieteni,
i se alătură porcul Jerry, convertit la
iudaism sub numele de Shalom, a cărui
ţintă este Israelul, şi curcanul Tom,
care-şi închipuie că Turcia e ţara lui
norocoasă. Sunt naivi, dar şi hotărâţi,
fac lucruri pe care le-ar face orice
animale de fermă încolţite, de pildă
să pună pe fugă un lup pofticios, dar
şi multe de-ale oamenilor, precum
achiziţia de bilete de avion on-line,
sau călătoriile lungi şi întrucâtva
imprudente, se trădează, dar se şi
apără la nevoie şi caută, dincolo de
religii, de ţări, de convenţii şi capcane
de tot felul, un sens al vieţii. Holy Cow
nu e Ferma animalelor, n-are pretenţia
unei critici de sistem, chiar dacă
simpaticele presupus necuvântătoare
pot fi, foarte bine, nişte corporatişti
fără perspectivă plecaţi în călătoria
vieţii. E o comedie de situaţie, destul
de în spiritul scenariilor de Hollywood,
cu aproape toate iţele la vedere,
însă nimic nu te împiedică s-o rotunjeşti
cu propriile căutări şi, de ce nu, cu
propriul dor de ducă. Spre ce? Spre
unde? Întrebări nu doar de vacanţă.
Seria Doamnelor de marţi, personajele
Monikăi Peetz, continuă la Baroque
Books & Arts cu În derută! (colecţia
Cadril, traducere din germană de Mihai
Moroiu), un soi de poveste a muschetarilor
la feminin, cu o miză, fireşte, mult mai
mică, dar nu mai puţin revelatoare
pentru problemele, superficiale şi
profunde, din vieţile a cinci femei foarte
diferite. Pentru cine nu le cunoaşte,
doamnele de marţi sunt o frăţie a unor
foste participante la un curs de franceză
care-şi stabilesc, ca joc de societate,
să dejuneze în prima marţi din fiecare
lună, la acelaşi restaurant. Franţuzesc.
Ceea ce pare o legătură mondenă
ajunge, treptat, o prietenie modernă,
cu îngăduinţă pentru derapaje, unele
grave, cu sprijin la nevoie, cu ritualuri
şi jours fixes în mijlocul haosului care
ne înghite zi de zi. O prietenie aproape
incredibilă, deşi fiecare recunoaştem
frânturi din propriile experienţe, o
reţetă, până la urmă, de supravieţuire
în vremuri agitate, cu cariere de succes
şi familii, uneori, mai numeroase decât
media. În acest al treilea episod, Kiki,
designer nonconformist, încercând
să-şi descopere valoarea într-o lume
bine împărţită în tabere, vrea să-şi
pună ordine în viaţă retrăgându-se la
ţară, în liniştea unei pensiuni bio.
Evident, are nevoie de ajutor, şi semnalul
ei destul de evaziv e tot ce aşteaptă
neobositele prietene ca să-şi ia şi ele
un răgaz. Am uitat să spun că în reţeta
acestui club sui-generis intră şi o
expediţie anuală, o călătorie în cinci.
Care le face vieţile şi problemele să
se întrepătrundă şi soluţiile să se arate
miraculos. Iată de ce, cu toate situaţiile
ei trăsnite şi replicile înţelepte, la care
te poţi gândi mult şi bine, cartea e
numai bună pentru vacanţă.
Simona Vasilache
