Stimată doamnă Gabriela Adameşteanu, mulţumindu-vă pentru amabilitatea cu care aţi acceptat acest dialog, aş vrea să vă întreb dacă există o amintire din copilărie mai pregnantă care are legătură cu scrisul, cu profesia de scriitor?

Nu ştiu ce vârstă aveam atunci când mă ascundeam sub o tufă de liliac, în micul nostru petic de grădină al casei (închiriată de părinţii mei în Piteşti), şi-mi făceam poveşti: de fapt un fel de teatru, fiindcă utilizam frunze în care vedeam personaje, foaia frunzei era părul lung al unor feţe, şopteam replicile fiecăruia, fireşte că şi vocea naratorului. De la un timp, mă jucam aşa cu un sentiment de vinovăţie, fiindcă mama era de-a dreptul speriată că vorbesc singură şi m-a făcut să înţeleg, în termeni destul de duri, că nu este în regulă ce fac. Ea rămăsese orfană de mamă la patru ani, nimeni nu-i spusese, probabil, poveşti şi nici ea nu vedea personaje de basm în tacâmurile de la masă, avea altă fire. Pentru mine, însă, multă vreme, furculiţa era o doamnă elegantă, cu un coc înalt, ca la curtea regilor Franţei, cuţitul era fireşte un domn zvelt şi bine îmbrăcat, linguriţele erau copii, numai lingura am uitat în ce rol o distribuisem. Făceam poveşti în mod spontan, şi mai târziu, la şcoală, la sfârşitul caietelor, desenam personajele şi dedesubt câte o replică: descoperisem singură, ca M. Jourdain, benzile desenate, care acum nu mă entuziasmează, ca pe prietenii francezi. Toată această producţie proprie narativă, ecou al poveştilor pe care le ascultasem ori citisem, era întovărăşită de un sentiment de jenă sau vinovăţie, înţelesesem că nu e drumul pe care trebuie să merg, dacă nu vreau să mă rătăcesc în afara normalităţii. Construcţia irepresibilă a poveştilor o categorisisem, din copilărie, drept viciu: poate aici să fie una din rădăcinile încercărilor mele, repetate, de a evita meseria de scriitoare.

Cum, când şi de ce aţi început să scrieţi? Aţi avut modele, mentori, cărţi care v-au marcat? Se poate învăţa literatura, sau ea este în mod strict o problemă de vocaţie? Când am început să scriu îmi îndeplinisem primul meu proiect de viaţă, eram măritată, aveam un copil şi un job acceptabil, chiar dacă îl găseam plictisitor. Simţeam, uneori, golul existenţei, pe care aveam să-l găsesc descris în minunata carte a lui Lucian Raicu despre Gogol. Am scris şi fiindcă viaţa o adusese lângă mine pe Nora Iuga, o minunată profesoară de literatură a multor scriitori din generaţii succesive. Dar sentimentul meu ascuns a fost că am început să scriu din slăbiciune, fiindcă n-am fost în stare să mă ţin în mână. Poate n-aş fi scris dacă n-aş fi fost, ani de zile, marcată de moartea tatălui meu, cel cu care comunicasem intelectual atât de bine. V-am dat mai multe explicaţii, deşi nu cred că există un răspuns la această întrebare. Modelele mele nu au fost scriitori, ci savanţi – cei din familia mea, fraţii tatei. În ultima mea carte, Anii romantici i-am şi descris pe doi dintre ei, atât cât am putut, fiindcă erau nişte oameni fabuloşi, a căror existenţă m-a marcat, dar pe care, fireşte, i-am cunoscut insuficient. Nu cred că există reguli stricte pentru făcutul literaturii şi, în orice caz nu sunt eu persoana care să deţină secretul fabricării capodoperelor literare şi să-l dezvăluie. N-am frecventat cenacluri, dar am avut prieteni foarte apropiaţi, scriitori, şi asta a fost important pentru scrisul meu. Sunt dependentă şi acum de opinia Ioanei Ieronim şi a Adei Bittel despre cărţile mele noi. Am aflat despre cursurile de creative writing la Universitatea din Iowa, în 1990, atunci mi s-a părut o prostie, acum nu mai sunt atât de categorică. Ateliere de scris, cenacluri au existat dintotdeauna, şi comunicarea între scriitori este utilă sub raport valoric şi reconfortantă sub raport psihic.

De ce (mai) scrieţi, acum, când (aproape) nimeni nu mai citeşte? Este raportul dintre scriitori şi cititori cel optim? Câtă libertate are scriitorul, în epocile în care libertatea „exterioară” e îngrădită de ideologii sau dictaturi?

Cărţile mele se vând, dovadă reeditările de care au parte. Motivaţiile scrisului meu (şi al scrisului, în general) nu sunt însă legate de cifra de vânzare. De scris, se scrie mult, industria cărţii este foarte departe de faliment. Cititul, vânzarea cărţilor a scăzut peste tot în lume, dar lectura este sprijinită. La noi însă, achiziţiile pentru bibliotecile publice şchioapătă, lecturile publice nu există, librăriile au dispărut în multe oraşe etc. S-a făcut încă puţin pentru a crea copiilor, elevilor, publicului, în general, interes pentru lectură – cel puţin în comparaţie cu ceea ce am văzut în Franţa ori Germania. Nu scriitorul este cel care să se implice în acest proces, el face şi aşa destul, merge unde e chemat, vorbeşte etc. Iniţiativa fostului ministru al Culturii privind micşorarea TVA la cărţi, din 2016, mi se pare binevenită, sper să se menţină. Trei dintre cei mai citiţi scriitori de azi, Dan Lungu, Lucian Teodorovici, Florin Lăzărescu au creat FILIT-ul – festival literar de nivel internaţional. Anvergura Festivalului de la Cluj, dialogul incitant pe teme tradiţionale (Şcoala Ardeleană) şi implicarea copiilor în promovarea cărţii m-au impresionat. La fel şi interesantul colocviu (Portret de grup cu scriitoare de azi) al revistei „Ateneu”, sau liceenii citind poezii în Toamna bacoviană, pe străzile oraşului său. N-aş vrea să uit Turnirul din Sighişoara, creaţia Marianei Gorczyca, în enumerarea evenimentelor (mult mai multe decât cele la care am participat eu în ultima vreme), care însufleţesc viaţa literară a oraşelor de provincie.

Dacă ar fi să exprimaţi, în câteva enunţuri, crezul dvs. literar, care ar fi acesta? Există, pentru dvs., cuvinte sau teme tabu, care nu ar avea drept de existenţă literară? Care este personajul literar, din literatura română sau universală, care vă e cel mai apropiat? De ce?

Crezul meu literar a fost şi este să nu mint. Nu am teme sau cuvinte tabu. Personajul care m-a impresionat cel mai mult este Ivan Ilici, din nuvela lui Tolstoi Moartea lui Ivan Ilici, care descoperă în apropierea morţii că dusese o viaţă falsă, dar e prea târziu să mai schimbe ceva. M-am gândit, citind-o, că oricare dintre noi putem să ne trezim în această situaţie.

Care e relaţia dvs. cu propriul scris? Aveţi, acut, sau subliminal, sentimentul inspiraţiei, al unei forţe din afară care vă dictează ce anume trebuie spus/ scris?

Am nevoie să fiu odihnită atunci când scriu, pentru că de mine depinde dacă voi scrie bine sau prost. Şi cum lucrez destul de mult pe pagina scrisă, e evident că nu apelez la forţe dinafară. Uneori scriu mai bine, alteori mai prost, uneori sunt mai inspirată, alteori nu prea, asta e tot.

Ce semnificaţie are lectura pentru dvs.? Care este, pentru dvs., portretul cititorului ideal. Citiţi mult? Cum citiţi şi ce anume citiţi cu plăcere?

Am fost şi sunt o mare cititoare. Am lecturi de relaxare, lecturi de documentare, şi lectură, pur şi simplu. Le practic pe toate trei, în momente diferite. Cu plăcere, citesc, fireşte, cărţile foarte bune care au afinităţi cu scrisul meu. Ca şi prieteniile adevărate, ca şi iubirile profunde, ele sunt rare într-o viaţă.

Cea mai importantă şi mai bine receptată creaţie a dvs. este romanul Dimineaţa pierdută. Vă amintiţi cum aţi scris acest roman? Ce a reprezentat el atunci, ce reprezintă acum, pentru memoria dvs. afectivă?

Timpul va dovedi care este cea mai importantă creaţie a mea. Cea mai bine receptată este desigur Dimineaţa pierdută. Şi celelalte cărţi ale mele (Întâlnirea, Provizorat, nuvelele) au fost apreciate de critici din mai multe generaţii, dar Dimineaţa pierdută a avut, în plus, imensa şansă de a fi fost dramatizată şi pusă în scenă de o mare regizoare, Cătălina Buzoianu, cu o distribuţie de mari actori. Un spectacol intrat în canonul teatral, exploziv în finalul anilor ’80. TVR îl dă din când în când, fiindcă a fost filmat la începutul anilor ’90 (atunci a fost oprit, fără explicaţii convingătoare, pentru regizoare). Am povestit deja (şi voi relua, pe larg, într-o carte ulterioară, Meserii nerecomandate femeilor) cum am scris-o. Pe scurt, am vrut să scriu o nuvelă, în jurul unui personaj cu limbaj exotic, pe urmă să scriu ce înseamnă să fii bătrân şi sărac şi, în final, fiindcă aveam doar jumătate din vârsta personajelor mele, atât m-am documentat până am ajuns la Primul Război Mondial. Câţiva ani cruciali pentru România, dar şi pentru destinul multor familii din Vechiul Regat, care au plătit cu mult sânge şi suferinţă Unirea serbată acum la 1 decembrie. Nu sunt fraze goale. Atunci când am scris Dimineaţa pierdută am observat că mulţi dintre părinţii celor din generaţia mea fuseseră orfani (au murit nu doar soldaţi, ci şi multă populaţie civilă din cauza mizeriei şi a epidemiilor). Când am scris Dimineaţa pierdută, am trăit o viaţă paralelă cu cea cotidiană, din anii ’78-’84. Acum, la fel ca toate celelalte cărţi terminate, publicate, cartea nu mai înseamnă pentru mine decât amintirea unor momente când scriam la ea.

Citiţi proza tinerilor? Cum o resimţiţi? Aveţi afinităţi cu ea?

Nu citesc cărţile urmărind generaţiile literare. Pentru mine, scriitorul este un unicat, fără vârstă ori sex: mă interesează felul cum a văzut el lumea, felul în care îşi spune povestea. Citesc cronicile, prezentările, şi îmi aleg cărţile în funcţie de ceea ce mă interesează pe mine. Câteodată îmi doresc să scriu despre cărţile citite, dar tot amân proiectul. De pildă, de câteva luni îmi doream să scriu într-un singur articol despre Uranus Park şi Şoseaua Virtuţii. Drumul câinelui, deşi autorii lor (M. Duţescu şi Cristian Teodorescu) au vârste şi stilistici diferite ale romanelor. Am văzut aceste cărţi într-o relaţie, ţinând seama de personajele lor. Este rolul istoricilor literari şi al profesorilor de literatură să claseze cărţi, autori şi să descopere afinităţi, dar una dintre şansele pe care ţi le dă profesia de scriitor este dreptul de a fi subiectiv. O admir pe Florina Ilis pentru profunzimea şi diversitatea proiectelor sale, mi-a plăcut romanul Ştefaniei Mihalache Scrisorile secretarei şi prozele scurte ale Laviniei Branişte, am citit romanele lui Dan Lungu, Lucian Teodorovici, Florin Lăzărescu, Radu Aldulescu. Anul acesta am revenit şi la poezie (Marta Petreu, Svetlana Cârstean, Ioana Nicolae, întâmplarea face că sunt poete). Mă interesează şi cărţile de istorie şi critică literară, cred că suntem într-un foarte bun moment de literatură.

Aţi avut, şi aveţi în continuare, o susţinută activitate de publicist. Cum priviţi, în oglinda eului şi a timpului de acum, această activitate?

Nu mai am deloc activitate de publicist, ea a încetat în 2005. Este un capitol încheiat. Foarte rar mai găsesc timp să scriu despre câte o carte. Am avut o activitate susţinută de publicist, dar, la fel de susţinută a fost activitatea de redactor-şef, de manager de publicaţie – treisprezece ani am condus revista 22, şi peste şapte ani suplimentul ei, Bucureştiul Cultural. Pentru mine, activităţile sunt legate, şi mi-a plăcut mult să trăiesc în presă. Am trăit jurnalismul ca o formă „de libertate în libertate” şi de muncă de echipă, condusă fiind de un criteriu al utilităţii, nu al performanţei calitative. Am beneficiat de o anumită „şcolarizare”, făcută din mers, la seminarii şi întâlniri cu colegi de breaslă din alte ţări care mi-au fost de real folos, pentru că mi-au oferit, treptat, reperele lumii de azi. O lume foarte diferită de cea pe care o imaginam în comunism. Văd lumea în dimensiuni mai exacte datorită experienţei mele în jurnalism. Acum mă întâlnesc cu oameni de 40-50 de ani, care îmi spun că revista 22, pe care o cumpărau şi o citeau în anii ’90, i-a ajutat să-şi construiască o cultură politică. Ezit dacă să le spun că şi cu mine a fost la fel. A fost o şansă să trăiesc cincisprezece ani în jurnalism, aproape de scena politică, dar o şansă, poate mai mare, a fost să fiu determinată să plec, să mă reîntorc la literatură în cel mai bun moment postdecembrist al ei, atunci când s-a redeschis, cu generaţii noi, spre noii cititori. Chiar absenţa mea din literatură, vreme de un deceniu, a fost „utilă”, fiindcă era ca şi când veneam din altă ţară. De fapt chiar aşa era.

Cum vi se pare receptarea operei dvs.? A înţeles critica mesajul, semnificaţiile, structurile operei dvs.? Care sunt criticii pe care îi apreciaţi?

Am avut şansa ca despre cărţile mele să scrie cei mai importanţi critici literari, din toate generaţiile. Ca semn de respect faţă de opinia lor, am făcut dosare de presă ample la cărţile mele apărute la Editura Polirom, în ediţia de autor şi am regretat că uneori a trebuit să las deoparte anumite texte critice. Desigur, nu toţi au apreciat aceleaşi cărţi, unii au avut obiecţii, şi mi se pare firesc acest lucru. Felul în care am rescris de trei ori Întâlnirea, de la nuvela din 1989 până la romanul din 2007, a însemnat atât propria mea căutare, cât şi influenţa unor opinii critice defavorabile (N. Manolescu) şi favorabile (Monica Lovinescu, Carmen Muşat).

V-aţi dedicat, cu pasiune şi entuziasm, în anii ’90, spaţiului public şi spiritului civic. Ce rol a jucat această implicare în biografia dvs.? Cum percepeţi astăzi acest timp dăruit, de fapt, semenilor dvs.? Care sunt cele mai mari satisfacţii şi cele mai marcate deziluzii legate de această perioadă?

Am avut acea exaltare specifică jurnalismului din anii ’90, când trăiam (mulţi colegi literaţi, la fel ca mine), cu sentimentul că schimbăm lumea. Lumea nu se schimbă, sau se schimbă cu totul altfel decât intenţionează idealiştii. Dar ecoul, pentru mine neaşteptat de larg, al Anilor romantici, ultima mea carte, născută din această experienţă (şi sper să nu fie ultima de acest gen), mi-a arătat cât de importantă rămâne, în ciuda deziluziilor şi nereuşitelor, această activitate: şi nu doar pentru cei care au trăit-o, ci şi pentru cei care au venit pe lume ulterior. Anii romantici reprezintă dovada că deceniul acela nu a fost, cum mi se reproşează de obicei, timp pierdut. Eu, personal, nu am avut mari deziluzii, fiindcă mi-am dorit doar ca România să capete un statut european, şi acest lucru s-a împlinit. Nu am avut mari iluzii despre politicieni. E drept că sunt surprinsă şi dezgustată că s-a putut fura atât de mult, într-o ţară cu atâţia oameni săraci.

Ce este/ ce ar trebui să fie scriitorul: un martor al timpului său, un model, un om deplin, un luptător pentru drepturile semenilor săi? Dar literatura, în ansamblu, este ea o competiţie „continuă” (ca să parafrazez titlul unei antologii), cu tine însuţi, sau cu ceilalţi?

Scriitorul trebuie să fie, în primul rând, scriitor. Iar ca om, să fie ce vrea. Şi ce poate. Martor al timpului său este vrând-nevrând. Am admirat, la sfârşitul anilor ’80, curajul disidenţilor, dar am observat, apoi, că scriitorii disidenţi făcuseră gestul de curaj pornind mai ales de la nemulţumirea legată de piedici puse în calea reuşitei literare, decât dintr-un proiect coerent pentru ţară. Cei care veneau din zona ştiinţifică aveau, după părerea mea, un proiect mai generos. Nu cred că scriitorul trebuie să devină un activist /luptător pentru drepturile semenilor, dar dacă se întâmplă să fie, şi se angajează într-o direcţie bună (fiindcă s-a întâmplat şi situaţia inversă) cu atât mai bine. Pentru mine, cuvântul competiţie nu are nici o legătură cu literatura, aşa cum o văd eu. A vorbi despre competiţie continuă este, după părerea mea, o provocare de adolescenţi. Ce fel de competiţie poate exista între scriitorii care îşi construiesc opera în singurătate? Competiţia o instalează directorii de marketing, criticii literari etc. Nici o competiţie cu mine însămi nu are vreun sens: e absurd să vreau să scriu o carte care să fie mai bună decât alta. Vreau să găsesc forma prin care să spun ceva anume, asta este strădania mea, şi ea nu are nici o raportare la mine sau la un coleg de literatură.

Cum vi se pare receptarea operei dvs. în străinătate? În acest context, v-aş mai întreba: ce credeţi despre destinul universal, sau măcar european al literaturii române contemporane? Este acesta pe măsura valorii ei? Este meritat sau nemeritat?

Cărţile mele traduse au avut cronici foarte favorabile în Franţa şi Germania, în publicaţii dintre cele mai cunoscute. Nu le mai enumăr, fiindcă am reprodus unele citate în dosarele de presă ale ediţiei de autor de la Editura Polirom. Une Matinée perdue/ Dimineaţa pierdută a fost reeditată în colecţia populară Folio a Editurii Gallimard. Dar atâta vreme cât nu iei un premiu important în respectivele ţări, nu te fixezi îndeajuns pe o hartă literară internaţională. Este deocamdată cazul scriitorilor români în general, care sunt din ce în ce mai traduşi şi comentaţi. Excepţiile sunt Norman Manea şi Mircea Cărtărescu, numele lor circulă mult mai mult după ce au primit astfel de premii.

O carte în căutarea adevărului istoriei personale şi al celei istorii colective este Anii romantici. De ce romantici? Există o legătură, aparentă sau subtilă, între diferitele evenimente, gesturi ale trecutului? Se poate identifica în ele o logică ce le-ar putea amplifica sau ilumina sensurile?

Maiorescu, dacă nu mă înşel, nu permitea autorului să explice ce a scris şi înclin să-i dau dreptate. Am oferit însă în carte o definiţie a termenilor (ani romantici), aşa cum i-am înţeles eu. Întrebarea dvs. (există o legătură, aparentă sau subtilă, între diferitele evenimente, gesturi ale trecutului?) a fost şi a mea, de aceea am scris cartea. Răspunsul meu, la sfârşit, este: da.

Care sunt proiectele dvs. de viitor?

Lucrez la un roman, şi ultimul titlu pe care i l-am găsit este Fontana di Trevi, nu sunt sigură că este şi cel definitiv. Cealaltă este cartea de memorii legată de Anii romantici, şi care are şi ea un titlu provizoriu, Meserii nerecomandate femeilor. Îmi doresc să scriu şi proză scurtă, dar nu am început.

Interviu de Iulian Boldea