Multă lume aştepta cu nerăbdare un critic care să ia taurul de coarne şi să scrie dacă nu o istorie, măcar o sinteză despre literatura română şi resorturile ei ideologice postbelice, un tablou real al (supra)vieţuirii literaturii în perioada neagră a comunismului românesc. Câteva eseuri, studii, culegeri de documente apărute în ultimii ani ne-au ajutat să înţelegem cât de cât măcar anumite aspecte din acea perioadă: volumele Anei Selejan Literatura în totalitarism, cărţile coordonate de Lucian Boia, Sub zodia proletcultismului de M. Niţescu, Subteranele memoriei de Vasile Igna şi chiar în căutarea comunismului pierdut, binecunoscutul volum scris la patru mâini. Dar o viziune coerentă şi o analiză strictamente aplicată asupra literaturii şi a evoluţiei ei în raport cu ideologia comunistă abia acum ne oferă volumul lui Eugen Negrici. De altfel, era şi de aşteptat întrucât criticul anexase antologiei de poezie agitatorică Poezia unei religii politice un scurt istoric al propagandei prin poezie, iar o versiune engleză intitulată Litterature and Propaganda in Communist Romania a apărut în 1999 la Fundaţia Culturală Română.

în acest prim volum al temerarei întreprinderi, E. Negrici se opreşte asupra prozei propunând o neobişnuită clasificare în funcţie de reacţia spiritului creator la presiunile cenzurii, tentativele disperate (reuşite sau nu) de a găsi culoare de expresie cât mai liberă pe fundalul sinistru al strategiilor diabolice ale propagandei şi cenzurii. Un impresionant tablou al stratagemelor de supravieţuire aşa cum au fost ele, măreţe sau ridicole, se conturează în mai multe etape distincte ale regimului comunist care au modificat prin instrumentarul de teme, motive, forme şi mijloace artistice impuse mentalitatea însăşi de scriitor. „Nimic din ce se întâmplă în procesul unei literaturi dezvoltate sub guvernare totalitară nu are o explicaţie naturală. Direct sau indirect, totul este replică, reacţie, ripostă defensivă, disperată sau inventivă, stratagemă de supravieţuire" - este prima frază a acestei cărţi extrem de incitante în care criticul sistematic apelează la analize tematice, de producere şi receptare a textelor, căci pentru a înţelege „eficacitatea nebănuită" a sistemului e nevoie de o varietate de perspective critice. Nu doar experienţa scrierii Figurii spiritului creator, dar şi cea a Naraţiunii în cronici... i-au folosit cu prisosinţă criticului pentru a aborda cât mai pertinent proza sub comunism.

Volumul se deschide, cum era şi firesc, cu istoricul raportului literaturii cu propaganda, de la literatura agitatorică proletcultistă din faza fundamentalistă a regimului, cu repertoriu unic hotărât la Moscova după un plan minuţios, eficient, verificat („preocuparea unică a fost transformarea temelor ideologice în sentimente active"), prin literatura tolerată din raţiuni propagandistice, până la adoptarea tezelor protocroniste din anii '80 care serveau atât de bine politicii izolaţioniste şi triumfalismului naţional-comunismului lui Ceauşescu. Cum stau lucrurile, în mare se ştie. Nu voi insista nici asupra viziunii religioase (urmărită cu acribie de critic) din substratul sistemului propagandistic.

Peisajul e bizar, „ar fi necesare alte ustensile", spune autorul, căci avem de-a face cu o adevărată morfopatologie literară care a creat mentalitate: „nu se putea să nu înrâurească maladiv progenitura, să nu provoace modificări bizare gândirii producătoare zămislirea în trei, de conivenţă cu cenzura (pervertit, poftind adevărul, fie el în fărâme sau cu înlocuitori)." (p. 14) Acest prim capitol dă şi tonul cărţii. E. Negrici reuşeşte acolo unde probabil orice alt critic ar fi capotat. Obiectivitatea, privirea necruţătoare, fraza tăioasă, severă, mustind de adevăruri incomode, tonul adesea încărcat de amărăciune sau, după caz, de uimire, dezamăgire sau regret (scurte remarci au aer uşor confesiv), toate acestea conferă autenticitate discursului critic (dacă-mi este permisă expresia). De pildă, Ceauşescu în anii '80 „a crezut că poate subestima animalul şi nevoile pântecului. înaripat de fandacsia omului nou şi convins că are drept aliat progresul umanităţii înseşi în "zborul comunist spre viitor", a închis şi supapele îndelung verificate: chermesele sindicale, coniacul din timpul programului, berica, emisiunile T.V., nunţile prelungite etc. Mai mult, a impus poporului sacrificii imense, fără să mai ofere în loc nici pâine, nici circ" (p.67)

Partea a doua a cărţii, şi cea mai consistentă, se ocupă de evoluţia prozei. Voi încerca să redau aici etapele şi sistemul de culoare imaginat de critic prin care proza s-a putut cât de cât desfăşura. în prima etapă, cea a stalinismului integral (1948-1953), literatura total aservită a avut două orientări: proza conflictelor antagonice (romanele luptei de clasă, reportajul şi pamfletul) şi proza istorică orientată politic. Redusă la elementele ei schematice, imaginea acestui tip de literatură sclerotică este de-a dreptul grotescă: „o asemenea uluitoare capacitate de reducţie, care anulează însăşi posibilitatea existenţei particularului, o atât de puternică tipizare politică a realităţii, o asemenea perseverenţă în a crea realitatea dorită şi până la urmă chiar a crea acea realitate depăşesc cu mult tot ce s-a făcut de-a lungul mileniilor în materie de mistificare ideologică a vieţii." (p.82)

UrmeazĂ destalinizarea formală (1953-1964) când se formează o altă viziune asupra contradicţiilor de clasă, o dedogmatizare însă inconsecventă şi perfidă care produce confuzie doctrinară, „minunata confuzie". Literatura se împarte acum în literatura aservită care încorporează mai abil ideologia şi o literatură tolerată, însă din raţiuni tactice când s-au şi deprins primele reguli ale jocului cu cenzura (apar Bietul Ioanide, Cronică de familie, Moromeţii, Groapa şi Toate pânzele sus! care, ne arată criticul, marchează începutul culoarelor pe care va înainta de acum încolo literatura tolerată).

în etapa relativei liberalizări („diversiunea sugerării normalităţii") dintre 1964-1971, literatura aservită înseamnă doar proze cu tematică istorică orientată politic, în timp ce literatura tolerată se diversifică în funcţie de două mari probleme: problema adevărului (literatura ca reflectare) şi problema literarităţii (literatura ca literatură). Apare astfel literatura obsedantului deceniu, a echilibristicii ideologice (dezvăluirea tarelor societăţii socialiste, precum şi problematica omului şi a opţiunilor morale în comunism), revelarea prin recurs la alegorie sau literatura reflecţiilor filosofice şi morale în travesti literar. Aspiraţia la literaritate înseamnă, de fapt, în această perioadă, reciclarea realismului tradiţional şi încercările de modernizare prin manifestarea interesului pentru individ şi complexitatea naturii umane (proza biografică de subiectivitate auctorială şi de introspecţie) şi apoi prin tendinţa de transfigurare a realului şi experimentele formaliste. E. Negrici e însă tranşant: „consecinţele declaraţiei din aprilie 1964 dovedesc că nu uzarea modelelor sau schimbarea generaţiilor (în sens biologic) a determinat cursul literaturii după 1948, ci evenimentele politice cu urmări în plan ideologic. 1948, 1964 şi 1971 sunt datele cheie, momentele cruciale ale istoriei literare ş...ţ scriitorii răspund, deliberat sau nu, provocărilor factorului politic într-un mod care le organizează destinul literar şi îi grupează într-un soi de perechi de generaţii de creaţie marcate ideologic: ideogeneraţii."(p.154)

în fine, etapa naţionalismului comunist (1971-1989) este definită de campania de reîndoctrinare culminând cu impunerea aberaţiei protocroniste, perioadă în care literatura aflată din nou în starea de replică atinge "paradoxala ei fecunditate": "Evidenţa e ascunsă prin strategii de subminare, protecţie şi relativizare. Frica de cenzură şi oroarea de realismul doctrinar stau la originea unor inovaţii la care literatura occidentală a ajuns prin evoluţie firească, exces şi epuizare" (p.237) Grupările cele mai influente sunt considerate Şcoala de la Târgovişte ("poate sfârşitul modernităţii") şi optzeciştii. Aspiraţia la adevăr îşi continuă traseul chinuit marcat de dificultăţi, stratageme, formule concesive al unei literaturi care oferă, până la urmă, un singur scriitor de "o probitate morală indiscutabilă": Marin Preda, "acest Toynbee de Gumeşti".

Sistemul de culoare se diversifică într-adevăr iar literatura care continuă procesul dificil de revelare a adevărului politic, istoric, social şi moral pierde teren evident în favoarea literaturii ca literatură pe care criticul o împarte în trei categorii: afirmarea complexităţii naturii umane, transfigurări ale realului şi literatura literaturii. Această clasificare, deşi originală, coincide în mare măsură, de pildă, cu viziunea evoluţiei prozei a lui M. Cărtărescu din Postmodernismul românesc. Proza pe care Negrici o include la transfigurări ale realului (Bănulescu, Bălăiţă, Agopian) şi la literatura literaturii (târgoviştenii, Paul Georgescu, Gh. Crăciun) pentru Cărtărescu e postmodernistă.

Incitante şi incomode pentru mulţi sunt încercările criticului de a privi acea literatură din perspectiva postdecembristă a tinerilor cititori fără a ezita să judece chiar dur proza esopică: "Adevărul, moral sau politic, cere claritate, directitate şi firesc. Or, adevărul redus la jumătate, la sfert, la o şesime sau poate întreg, dar drapat sub faldurile iluziei, pus în decor abundent ori dezvoltat în parabole, devine odios şi malign"(p.73). Criticul regretă cititul printre rânduri ("maladia receptării în comunism") şi deplînge nereuşitele "abia acum vizibile" ale acelei literaturi orientată spre efectul imediat căci, din păcate, "nu e în tradiţia scriitorului român atentatul sinucigaş". Mai mult, atât Fănuş Neagu cât şi Nicolae Breban, consideră Eugen Negrici (nota bene!), şi-au încheiat, fiecare în felul lui, misiunea scriitoricească, iar reuşitele din acei ani "vin din ceea ce nu-şi propune să ne spună scriitorul, din ceea ce atinge el în trecere şi involuntar ". Senzaţia de tezism şi schelăriile teoretice vor fi întotdeauna o piedică în lectura tinerilor pentru care situaţiile din roman, atmosfera şi mentalitatea eroilor sunt tot mai străine. Este şi motivul pentru care criticul povesteşte de multe ori subiectul romanelor explicându-l în contextul şi intenţionalitatea lui. Metoda - à la Eugen Simion - nu e tocmai plăcută (eficientă însă pentru tinerii cititori), autorul însuşi constatând că instrumentarul critic e insuficient pentru analiza acestei literaturi.

Probabil mulţi vor riposta la teoria lui E. Negrici despre modernizarea prozei sub comunism ca "o consecinţă a spaimei de claritate", "descoperiri întâmplătoare" menite să le reducă aura de creatori excepţionali: "prozatorii au ajuns să constate că până şi erorile, ambiguităţile caracteriologice, laşităţile politice, neputiţele scriitoriceşti, reticenţele în faţa cenzurii au consecinţe de ordin expresiv şi pot fi reciclate în aria literaturii"(p.343)

Vii discuţii va stârni şi ultimul capitol al cărţii. Deşi vorbeşte despre „semnele sfârşitului paradigmei neomodernismului", E. Negrici vede în postmodernism o găselniţă teoretică ca atâtea altele, mai mult, prin optzecişti „s-a ratat şansa intrării în normalitate a literaturii noastre şi s-a pierdut interesul pentru împlinirea datoriilor ei neonorate" (p.400). Până la urmă, criticul se mulţumeşte doar cu problematizarea şi cu exprimarea amărăciunii că proza românească a rămas cu atâtea goluri. E. Negrici îşi dă şi el seama că, până la urmă, nu din vina optzeciştilor prozatorii generaţiei lui Breban şi-au consumat energiile aiurea: „Dintr-o teamă exagerată de represiune şi sub pretextul înviorător al salvării culturii, scriitorii noştri - noi cu toţii, de fapt - au sacrificat marile adevăruri ale fiinţei şi au practicat o artă infantilă, lipsită de îndrăzneală, spirituală, îngăduitoare şi onestă, cum ar fi spus Gombrowicz ş...ţ înălţând, cu sau fără voie imaginea comunismului în general, amplificându-i puterea şi legitimând-o" (p. 401)

În ecuaŢia întrevăzută de critic, mă întreb cam cât ar fi trebuit să aşteptăm până la întregirea hărţii unei literaturi normale. Cum rămâne cu teoria formelor fără fond, căci este exact ceea ce E. Negrici numeşte „climatul de seră" pregătit de criticii influenţi ai momentului. Cu sau fără „nocivitatea involuntară" a optzeciştilor, întreruperea „cursului recuperator" al literaturii de după 1964 s-ar fi produs oricum, căci neomodernismul era bolnav şi atipic. Nu cred deloc în „brusca îmbătrânire a literaturii române imediat după '80". De ce nu o întinerire ? Mai ales că E. Negrici formulează singur o explicaţie validă a funcţionării în general a mecanismului cultural al oricărei generaţii de creaţie: compromitere şi împingerea modului artistic al generaţiei anterioare în desuetudine. Realismul şi proustianismul şi tot ce nu avem în roman nu mai puteau fi contabilizate ca restanţe active la infinit care să ţină într-o incertă aşteptare literatura ce încerca din nou (a câta oară?) sincronizarea. Nu cred că astăzi un foarte bine scris roman realist despre colectivizare, război, gulag, revoluţie etc. n-ar avea succes, chiar dacă ar sta pe acelaşi raft cu Orbitor. Numai prozatori în stare să-l scrie să avem! Asta înseamnă, în fond, postmodernismul faţă de care criticul se arată atât de sceptic.

Revenind, nu e vina optzeciştilor că au grăbit mersul unei literaturi „care numără abia câţiva balzacieni, un singur mare realist şi nici un veritabil proustian", cum nu e vina lui Urmuz că a publicat în acelaşi an cu acel „singur mare realist". Eternul complex al literaturii noastre! Iar că poeţii şi prozatorii de alte orientări ar fi fost „din ce în ce mai puţin motivaţi" într-un climat cultural în care optzeciştii au „strecurat îndoiala în sănătatea paradigmei moderniste", este o judecată - cred - post-festum. Nu mi-l pot închipui, de pildă, pe Breban timorat din cauza lui Nedelciu. în schimb, sunt de acord cu autorul când vorbeşte mai degrabă de o „îndrăzneală estetică" decât de un curaj politic al optzeciştilor în revitalizarea realului minor şi banal (stau însă diferit lucrurile la şaizecişti?), iar în ceea ce priveşte „amânarea momentului firesc al închiderii capitolului experimentalismului optzecist", cred că promovarea lui agresivă postdecembristă de care se sperie criticul s-a produs chiar pe fondul istoricizării lui.

Fără să o ştie probabil, tabloul prozei româneşti sub comunism pe care ni-l înfăţişează criticul stârneşte mai degrabă compasiune decât curiozitate, iar admiraţie „cât un presărat". îi înţelegi pe prozatori, îi compătimeşti, dar atât. Povestea pe care ne-o spune E. Negrici este adevăratul roman realist-grotesc al celor '50 de ani de proză sub comunism. Fundalul politic, traseele romanelor, contextul naşterii lor, intrigile chinuite sub supravegherea orwelliană a cenzurii, portretele morale ale prozatorilor, în fine, bizarul destin al prozei româneşti sunt - veţi vedea - mai interesante decât orice roman literar din epocă. Acest studiu se poate reciti la infinit, romanele despre care vorbeşte (cu excepţiile de rigoare, bineînţeles), chiar şi cele pe care nu le-am parcurs, ne vor atrage tot mai puţin. Prevăd un efect pervers al acestei cărţi: ea va scuti generaţiile următoare de balastul lecturii a mii de pagini. Intrat imediat în bibliografia obligatorie, această neconvenţională istorie literară va înlocui o bibliotecă întreagă; dincolo de ea se vor avânta doar cei cu un spirit de sacrificiu mai mare decât al criticului.

în câteva cuvinte, un studiu fundamental, convingător, obiectiv, sistematic, scris într-un stil participativ elegant, o carte incomodă pentru gloriile literare de atunci prin pertinenţa cu care rosteşte sever adevăruri crude, o carte care-i confirmă discretului critic poziţia înaltă în top-ul conştiinţelor literare de cea mai mare încredere.