Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Critici invitaţi:
Creierul în transă al omului obosit de Ioan Holban


În volumul din 2004, Oda caligrafului, Ion Cocora vorbea despre ficţiunile artistului la maturitate; acum, Într-o elegie cu obloanele trase (Editura Palimpsest, 2011), poetul dă seama despre vremea omului cu sîngele obosit, gelatinos, pregătindu- se pentru vidul ţărînii şi cenuşa doliului, într-o durere mută, trăindu-şi restul de viaţă în „perfuzii cu nietzsche” pentru un trup şi un suflet, deopotrivă, străine: „Îmi închipui că am optzeci de ani/ şi dorm în fotoliu cu biberonul în gură/ fără ruşine/ visez că dărui iubitei mele o tufă de afine/ şi sar disperat din somn/ că nu-mi aduc aminte cum o cheamă/ aş vrea să fiu deodată vînător şi iepure/ gîndindu-mă că e o porcărie să se spună/ că bătrîneţea aduce înţelepciunea aşteptată/ chiar dacă se vor afla destui să exclame grăbiţi/ ce vîrstă frumoasă i-a dat dumnezeu cît noroc/ pe capul lui să ajungă atît de aproape de copilărie/ proştii de ei nu văd că mă tîrîi de la o zi la alta/ într-un trup străin fără să mă părăsească obsesia/ că nu sunt decît un rest de viaţă/ o momeală pentru orice eventualitate” (O momeală). Poetul se exprimă într-un cod (auto)ironic, se caută în fantasma iubitei fără nume, fără identitate, se regăseşte în cele trei imagini plastice intitulate Agonia timpului, pe care autoarea, Augusta de Schucani, le strecoară între poemele cărţii, se identifică în plînsul surpării omului în durata lui, pentru ca, într-un ultim efort de ieşire de sub zodia nimicului, chiar dacă şi acesta are „verticalitate”, fiinţa să proiecteze reconversia vîrstelor pînă la biberon şi călărirea mînzului roşu, în descreştere şi împuţinare pînă la alergarea cercului şi vînătoarea fluturilor cu tîrşul; jocurile copilăriei nu sînt, cum de obicei, sursă de nostalgii, reper al trecutei vîrste de aur: la Ion Cocora, acestea sînt viitorul (pe)trecut din reconversia vremii, a secundelor: e viitorul trecut, ca pentru învierea din veacul de apoi: „Ajută-mă iisuse fă ca rănile tale să-mi acopere rănile/ atunci propria mea durere va fi pentru mine un mărunţiş/ o nouă naştere care nu va cunoaşte ce e durerea/ voi sta pe o prispă aşteptînd ca la miezul nopţii să aud/ cum o cruce se balansează în leagănul şi carnea copilului/ cum foşneşte în sîngele din gîtul decapitaţilor” (Ajută-mă iisuse): atunci, după noua naştere, fiinţa poate, în sfîrşit, să-şi rateze moartea, să rămînă în visare, cu buzele aburind sînii iubitei, bînd ceai de sînziene, alungînd „tiroida asta a mea”, uitînd bătrîneţea care le schimbă pe toate, regăsind ochii blînzi ai căprioarei şi plăcerea de a înota pe aripa libelulei şi a fluturelui.
Poezia din Într-o elegie cu obloanele trase pendulează între elegia molcomă din plînsul surpării omului într-un rest de viaţă şi unda de şoc a unui expresionism bine temperat, în linia lui Trakl, guvernat de sentimentul tragicului existenţial; înainte, într-un alt secol erau creierul în transă şi imaginaţia debordantă, desemnînd prima vîrstă a poeziei, copilăria sa: la vîrsta de fier, poezia e descrierea vieţii: „Într-un ou pervers fără ifose dar încrezător în sine/ poetul îşi descrie viaţa ca şi cînd nu i-ar fi fost decît/ un acvariu cu peşti ţipător coloraţi ce aşteaptă să înceapă/ ploaia peste caseta în care furnicile nu-şi pot ascunde/solidaritatea cu starea nevrotică de pe şevaletul pictorului” (Într-un ou pervers). Creierul în transă, nevroza în expansiune a lumii, imaginarul în flăcări de altădată se sting acum în nişte exerciţii de imaginaţie care sînt ale omului obosit, înfricoşat de el însuşi, fixat, ca într-un insectar, într-o lume a oglinzilor, avînd înainte nimicul, înapoi nimicul, iar, între nimic şi nimic, exaltarea erosului în „dulceaţa pulpelor” şi în sîngele care „flecăreşte vrute şi nevrute”; imaginaţia „înfocată” care îşi făcea de cap se năruie în resemnarea insului ajuns la finiş, ea nu mai atinge starea de graţie din delirul creierului în transă pentru că, iată, acesta s-a autodevorat („Sunt fragil şi suspicios după o viaţă trăită/ într-un creier ajuns să se autodevore pe el însuşi”, scrie Ion Cocora în poemul Cine să mă apere), iar liniile de înaltă tensiune de acolo au cedat: fiinţei nu-i rămîne decît firava speranţă că va izbîndi în polemica discretă cu Nietzsche: filosoful spunea că viaţa e o pîlpîire între două întunericuri, „cel de dinainte de naştere şi cel de după moarte”, în timp ce poetul speră că viaţa ar putea fi altfel, de pildă, un întuneric între două lumini. Viaţa, întunericul ei e o succesiune a unor zile de amor şi plîns, cînd omul cade pe gînduri şi se îndoieşte de sine, iar poetul face cu propria poezie un „pact de neatîrnare”, conform căruia fiinţa din vers e lăsată să-şi închipuie aventura trăirii într-o „mare de iluzii”, în vreme ce poemul, care se scrie, de obicei, noaptea şi are frisoane carnale, adoarme „cu negura între ochi”, astfel: „Nu am văzut niciodată cum doarme un poem/ poate de aceea mă întreb ce delir îi este somnul/ ce spirale de cuvinte în aşteptare cînd visează/ îmi închipui păsări zburîndu-i de-a lungul şi de-a latul/ copii luîndu-l la ţintă cu arcul pînă cînd genele/ i se vor umple de lacrimi şi-l va doborî nostalgia/ sau că pleacă în friguri de siberii să se scuture/ de sinele aventurier al unor fluvii în care a fost un/ înotător desăvîrşit şi-şi va regăsi credinţa că somnul/ lin îl va ajunge pe un raft de bibliotecă într-un pat/ aşternut din frunze de vîsc ca dintr-o mătăsoasă/ melancolie de sfîrşit de an” (Somnul poemului). Delirul din somnul poemului adună figurile lirice în cupluri care unesc frigurile „de siberii” cu raftul bibliotecii: moş rouă, fierarul satului şi domnul trakl, mama şi tata, oameni cumsecade şi nietzsche, capete de şerpi împăiaţi şi domnul bacovia, morţii fără cer şi paul celan, femeile iubite şi virgil mazilescu, florăreasa de la metrou şi isadora duncan, esenin, personajele unui film mut şi caligraful, poeţii ca nişte cete de pinguini, beţivul cartierului contabilul pensionar şofron, vecinele guralive, anica grăsana şi poezia contemporană ori pămînteanul acela de shakespeare – toţi şi toate din întunericul îngheţat al vieţii şi, deopotrivă, din raftul bibliotecii, se regăsesc pe con turul şi în detaliile acestui autoportret: „Nimic nu vă mai spun de rău/ despre cele două veacuri în care am trăit/ poate de aceea şi despre moarte/ vorbesc numai de bine/ mă bucur de bătrîneţe ca de o fatalitate/ chiar dacă zilele se-ntîmplă să-mi fie un chin/ tac şi rabd am fost totdeauna un ins ipohondru/ plin de stresurile unor boli presupuse/ acum cînd nu mai sunt decît umbra ferigii/ tîrîndu-se în ploaie ca după o sinucidere eşuată/ cu greu îmi aduc aminte că pînă de curînd/ eram zidul pe care se căţăra feriga” (Umbra ferigii).
Pivotul de totdeauna al liricii lui Ion Cocora rămîne feminitatea ; personajul nu are nume şi nu admite un portret, cum se întîmplă adesea în poezia noastră de azi (de la Glycera, Reparata, „divina cu trei sîni” şi Tamara lui Emil Brumaru, la Gabriela Şerban şi Ildiko lui Mihai Ursachi, Eldóra lui Ion Beldeanu şi Miria lui Valeriu Stancu), caligraful fixînd femeia în gesturile sale voluptuoase şi în aburul senzual al unor fantasme asemeni foşnirii mătăsoase a mărilor cu sare, cum zice versul barbian, citat în chip de motto la unul din poemele cărţii: „O femeie deschide fereastra în noapte/ nu viscoleşte nu vede haite de lupi nu i se umezesc ochii/ aude un urlet ca o prăbuşire de cranii regeşti în vid/ o femeie se piaptănă în noapte şi melancoliile îi cad din păr/ ca monezile într-un butoi cu apă sfinţită/ o femeie stă în noapte cu palmele întinse şi aşteaptă/ lacrimile lui dumnezeu să-i opărească liniile vieţii din palme” (Voluptuoase analogii). Femeia din poemele lui Ion Cocora poartă măşti mereu schimbătoare, e o doamnă brună şi visătoare „precum o iubită interbelică”, are gene false şi e în criză de identitate – ficţiune lirică, uneori, fantasmă ori fantomă „din buzunar”, alteori –, în zile erotice, cu adieri perverse, poate fi o păpuşă gonflabilă sau un fetiş ascuns sub farduri groase ori, deopotrivă, o prinţesă din visul „ca o ninsoare de martie”, cu pielea tînără şi „dureros de reală”, purtînd în lobul urechii chiar capătul elegiei, dăruind „năluca devoratoare a sînilor” şi aromele trupului de unde începe lumea, dar s-ar putea să fie, abstractă precum geometria, închipuirea de dinainte de naştere, cu o rochie „duioasă şi aromată”, cu buze de un roşu aprins, fata din copilărie, într-o „viziune senzuală”, nimfa de cartier cu „pulpele bete”, fantasma din braţe, de un erotism frenetic, schelete de năluci – femeile iubite, „doamna pistruiată din hulubărie” sau halucinaţia unei imaginaţii exacerbate: feminitatea se naşte în transa din creier, e o retorică a poetului: „Nu se ştie dacă nu chiar eu am inventat ghilotina/ într- o dimineaţă foarte devreme cînd tu adunai/ rouă în degetarul bunicii/ erai atît de preocupată ca şi cînd/ ai fi venit dintr-o amnezie/ unde însuşi propriul tău chip nu mai era altceva/ decît o retorică deteriorată pe gura mea/ ce încă nu ţi-a atins sprînceana şi nara/ şi simte extazul ca pe o gesticulaţie în vid” (Gesticulaţie în vid).
Viaţa şi erosul halucinant ale omului obosit se petrec în clarobscurul ori în întunericul unor spaţii închise: o garsonieră la sfîrşitul unei zile geroase de ianuarie, într-un „ou pervers”, o capsulă de mac, cufărul vechi din pod, poemul – elegia cu obloanele trase – nu reprezintă, însă, refugiul căutat, spaţiul securizant, departe de asprele atingeri ale cotidianului cenuşiu: aici e altă lume, unde se unesc dincolo şi dincoace, frigurile din siberii cu raftul bibliotecii – raiul pe pămînt, unde groparii cer o suplimentare de posturi pentru că, iată, „ninge peste românia ca peste abator”: aici, în întunericul dintre două lumini, în logica amintitului cod (auto)ironic, fiinţa e, în sfîrşit, liberă. Ce fel de libertate, însă? Iată: „eşti liberă să-ţi înfăşori trupul în urzici şi să strigi în gura mare/ mă doare în fund de criza mondială şi fondul solidaritatea/ poţi să umbli goală şi să-ţi fluturi ţîţele îngereşti în piaţa victoriei/ fără să te gîndeşti că în poşetă leafa îţi va fi cu 25% mai mică/ sunt liber să am nostalgia vremurilor apuse şi să întreb unde-s/ cenzorii de altădată să facă din mine un dizident faimos să-mi/ întoarcă pe toate feţele curvele astea de metafore şi epitete/ să-mi pună sub lupă versul de care nu se sinchiseşte nimeni/ suntem liberi să ne aşezăm capul pe calea ferată ca pe o monedă/ e spre binele naţiei dacă are un bugetar sau un pensionar mai puţin/ ori să ne jucăm de-a canibalii şi să fim decoraţi postmortem/ bravo lor vor exclama politicienii prietenii la nevoie se cunosc” (O tornadă).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara