Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de critică şi istorie literară:
Creditarea realismului socialist de ---

Ana Selejan –
Literatura în totalitarism 1955- 1956.
Clasicizarea realismului socialist (volumul IV)
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010, 440 p.

Seria studiilor Anei Selejan despre literatura din perioada comunistă continuă cu cercetarea anilor 1955-1956. Volumul este, pur şi simplu, o reeditare, nu şi o revizuire sau adă1ugire la volumul publicat pentru prima oară în 1998 (în afara completării titlului, aşa cum declară autoarea în nota de început a cărţii, cu sentinţa „Clasicizarea realismului socialist”).
Conţinutul este, într-adevăr, palpitant. Pentru că, în primul rând, autoarea este un bun povestitor. Descrie evenimente mai mult sau mai puţin ştiute de către publicul avizat, cu îndrăzneală şi culoare verbală. Apoi, pentru că aceşti ani sunt mai spectaculoşi decât ceilalţi prin participarea activă şi entuziastă a autorilor mari. Sunt momentele în care T. Arghezi, M. Sadoveanu, Camil Petrescu, Marin Preda, Ov. S. Crohmălniceanu şi alţii fac pactul cu regimul. În care Eugen Barbu, acest „băiat rău” al literaturii comuniste, debutează cu volumul Gloaba. Sunt anii lui 1907, Peizaje, Cântare omului, Moromeţii, Cronică de familie etc., un amestec valoric eterogen de publicaţii. Un lucru este sigur: Ana Selejan conturează o lume literară din ce în ce mai dinamică şi mai responsabilă de rolul ei în raport cu mişcarea politică din anii 1955-1956. Scriitorii nu numai că se aliniază direcţiei ordonate, dar se pare că o fac cu plăcere. Orice deviere se dovedeşte a fi nefirească şi nepotrivită.
Cazul lui Alexandru Jar, descris şi argumentat pe larg cu fragmente din presa vremii, este în egală măsură tragic şi comic. Prozatorul – care a luat cuvântul în cadrul Congresului XX al PCUS, cu o tiradă de replici liberale, îndreptate, fireşte, împotriva regimului politic – şi-a reconsiderat opiniile după numai un an în care i s-a retras statutul de membru de partid împreună cu toate privilegiile. Autocritica nu întârzie: „Mi-e foarte greu să iau creionul în mână când simt că trebuie să folosesc mai întâi guma. Dar guma şterge litere pe hârtie; ce fel de gumă ar putea să-mi şteargă greşelile în faţa altora şi în faţa conştiinţei mele? Nu au fost uşoare pentru mine lunile care au urmat greşelilor mele de acum un an şi cât am încercat să mă judec sau să-mi găsesc circumstanţe atenuante – n-am putut-o face. Şi dacă recurg azi la publicarea unei singure pagini din lunga mea frământare, nu o fac numai pentru mine, ci, mai ales, pentru acei tovarăşi pe care cuvintele mele grele i-au putut jigni ori numai deruta. În ultimele luni mi-a fost dat să simt, cutremurându-mă, întreaga lor gravitate.”
Ana Selejan are un fin simţ au umorului, creând situaţiile comice aproape exclusiv din decupaj. Inventariază metodic toate palierele literaturii: după ce descrie contextul general al epocii, cu exemple preluate din presă, începe analiza poeziei, a prozei, a criticii, ba mai mult, a criticii criticii. Un moment important pe care autoarea îl evidenţiază este recuperarea – parţială şi incompletă, desigur – a clasicilor până atunci cenzuraţi: Maiorescu, Lovinescu, Liviu Rebreanu, George Bacovia, G. Călinescu. Sau reeditarea operelor lui Dimitrie Cantemir, Miron Costin, Ion Ghica şi a canonicilor Caragiale, Creangă, Odobescu, I. Slavici, Vasile Alecsandri ş.a.
La ce se referă până la urmă acest titlu care intrigă: Clasicizarea realismului socialist? Explicaţia stă, fireşte, în cele peste 400 de pagini minuţios argumentate. Stă în zecile de nume de autori partinici. Însă, cel mai mult, stă în numele şi acţiunile autorilor mari care au creditat – cu bună-credinţă sau fără – direcţia realismului socialist. Pornind de la falsa impresie de liberalizare, prin contestarea proletcultismului de factură sovietică, realismul socialist îmbracă hainele unei direcţii naturale a literaturii. Începe să fie acceptat.
Informaţiile cele mai preţioase din carte rămân legate de compromiterea, în mai mare sau mai mică măsură, a marilor scriitori. Ana Selejan concretizează cu documente serioase rumoarea care a pornit în jurul acestora după 1989. Aş putea adăuga că o face chiar cu mai multă pasiune decât cercetarea desfăşurată în celelalte volume ale seriei Literatura în totalitarism. Deschizând arhivele în faţa cititorilor, autoarea mută perspectiva dintre zvon/colportaj mai aproape de cea a istoriei.
Întrebările pe care Ana Selejan le adresează la final merită toată atenţia: „Fiecare scriere trebuia să-şi dezvăluie funcţia utilitaristă, combativă, educativă ş...ţ. Dar dacă n-a fost aşa? Rapida demolare a unui întreg sistem (economie, civilizaţie, cultură) s-a putut face numai prin forţă şi teroare? Să nu se fi sporit rândurile detaşamentului revoluţionar şi cu tineri din rândul acelora care, an după an, au fost «influenţaţi în mod activ» prin operele literare? Dar să nu dramatizăm şi să spunem că nu!”
Aşadar, s-ar părea că, în anii 1955-1956, regimul a lucrat din interior, cu instrumente delicate şi cu rezultate dintre cele mai frumoase pentru stabilitatea sa în viitor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara