Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
Cream Truffles de Doina Ruşti

1.Strânse cu amândouă mâinile gunoiul răsturnat şi-l aruncă înapoi în tomberon. Printre paharele de plastic îşi făcu loc un colţ de carton alb, de un alb polar. Era o cutie turtită, pe care scria Cream Truffles.

Încheieturile maşinii trăncăniră, iar zgomotul sună ca un trenuleţ pentru copii, căzut pe parchetul de bambus. O jucărie de tinichea pe o aşchie lustruită. Nicu rămase pe scară, atârnat de uşa maşinii, pipăind cartonul cules de la nr 8. În ceafă îi venea în valuri răsuflarea caldă a lui Miţă. Amândoi bălăbăneau în aer câte un picior, nerăbdători să coboare iarăşi, la următoarea casă.

Mâinile de cauciuc apucară alte tomberoane, montate cu indiferenţă în gura maşinii. Cât dură toată treaba, şoferul rămase cu un braţ tolănit peste volanul îmbrăcat într-o muşama ronţăită de viespi. Apoi maşina cu cei trei bărbaţi porni mai departe. Fiecare se gândea la acelaşi lucru, la proprietarii caselor luxoase, care ieşeau dintre coroanele de tei, dintre tulpinile de plante exotice, printre frunzele spălate regulat. Rareori văzuseră vreun om ieşind pe uşi. Maşina de gunoi ajungea cu noaptea-n cap, pe când în vilele înalte somnul era la apogeu. Toată strada avea 700 de metri. Ultima oprire era în faţa porţilor de fier, împodobite cu două pantere în luptă. Pe lângă acoperişul ei cărămiziu, cerul dimineţii se vedea ca un albuş crud.

O oră mai târziu, maşina intră pe rampa de la Glina şi-şi făcu loc încet, printre trupele de oameni care separau manual gunoaiele, ocolind un sac de peturi, exagerat de mare, încât abia se vedea cine-l trage. Între indivizii zdrenţăroşi care adunau plasticul, ţâşni silueta de lăcustă a unei adolescente, apoi un nene cu pălărie de texan le făcu semn că puteau să descarce. Din munţii de gunoaie multicolore aburii lui iulie urcau spre cerul subţire, ca o petală de cicoare.

Ziua de muncă se sfârşise.

2. Nicu intră în Mega Image, mai mult ca să se răcorească. O vânzătoare frumuşică se fâţâia printre rafturi. Îi băgă sub nas cutia turtită şi-o întrebă fără s-o slăbească din ochi dacă aveau aşa ceva. Fata dispăru câteva clipe, apoi îl strigă din capătul culoarului:

– Veniţi aici, domnu’!

Pe raftul cu ciocolată, strălucea cutia, intactă, acelaşi carton de un alb incredibil, pe care îl culesese de la gunoi. Pe eticheta de pe raft, scria cu marker negru: Trufe belgiene.

Drumul până acasă i se păru interminabil, mai ales că microbuzul de Pantelimon era plin ochi.

Casa era cum o lăsase. De când murise maică-sa stătea mai mult în bucătărie, pe canapeaua mai bătrână decât el. Aşeză pe genunchi cartonul turtit şi cutia nou-nouţă. Era tot atât de fină ca şi ambalajul cules din tomberon. Sub cream truffles scria made in Belgium. Nicu deschise cu grijă capacul şi câteva secunde privi spre bomboanele prăfuite. Prima se lipi de cerul gurii, ca un cocoloş de clisă. Pe următoarea o muşcă puţin şi-o desfăcu să-i examineze umplutura. Apoi mestecă două deodată şi abia după aceea citi eticheta micuţă, pe care scria româneşte: Trufe belgiene. Încercă să-şi imagineze gura care mânca astfel de bunătăţi. Prin comparaţie cu celelalte, casa de la numărul 8 nu era foarte mare, dar impunea respect prin forma de ciupercă îmbrâncită, cu pălăria căzută întro parte, de sub care ieşeau ferestrele ca nişte solzi. Cine locuia acolo avea gusturi fine.

3. În dimineaţa următoare la nr 8 nu era gunoi. Tomberonul se vedea dincolo de gărduleţul de ciment, galben ca o lâmâie. Maşina alunecă fără zgomot până la poarta cu pantere. Aici era mereu de cărat.

Abia după câteva zile avu noroc. Tomberonul era din nou în stradă. Nicu săltă capacul şi privi cu oarecare emoţie sacul de plastic, foarte subţire, prin care se vedeau diverse obiecte mici, foste piese ale unui computer, iar printre ele o cutie legată cu panglică roz. Pescui cutia, în acelaşi timp ascutându-l pe Miţă care-şi bătea joc de el. Pe capac erau desenate patru prăjiturele colorate, un fel de gogoşi îmbrăcate în şerbet.

Ziua fu şi mai scurtă ca de obicei. La ora 9 intrau deja pe poarta Romprest-ului.

Nicu se săpuni de două ori, golind butelia de săpun, care mirosea întotdeauna ca dropsurile copilăriei. La vestiare era gălăgie. Mulţi băieţi se întorseseră devreme de la muncă. Cineva cu o gură ca de trompetă spunea că lumea e plecată în vacanţă. Tot iulie şi pe urmă august o să fie mai lejer.

Îşi găsi pantalonii exact cum îi împăturise dimineaţă.

Cu părul scurt şi faţa proaspăt spălată i se păru că arată ca un dentist. Asta şi din cauza tricoului alb.

4. Jumătate de oră mai târziu intră într-un magazin mic şi-şi luă o Cola. Era o încăpere ticsită de rafturi. Nicu întinse ambalajul de la nr 8, iar vânzătoarea îl examină cu seriozitate. Sub bluza transparentă se vedea sutienul lucios, de pe care nu-şi dezlipi ochii nici după ce auzi clopoţelul uşii. În răcoarea micului magazin, vânzătoarea privea cartonul înfăşurat în panglică, iar Nicu arunca ocheade spre bluza încheiată cu trei năsturei.

– Ce-ai avut aici? întrebă vânzătoarea
– Ceva bun...!
Vânzătoarea zâmbi, plimbându-ş i ochii cu interes peste buzele lui Nicu.
Femeia care tocmai intrase în magazin era o namilă, care-i privea de sus pe cei doi. Nicu recunoscu că habar n-avea ce fusese în cutia aia, iar matahala prinse momentul şi ceru cu voce conciliantă:
– Până îşi aduce domnu’ aminte, daţi-mi vă rog un pachet de şerveţele umede!
Vânzătoarea părea surdă. Pe faţa femeii uriaşe se instală o evidentă nemulţumire:
– Domnişoară, v-am cerut un pachet de şerveţele! Să-nţeleg că nu m-aţi auzit?
– V-am auzit foarte bine, dar acum îl servesc pe domnu’!
Vocea femeii înalte răbufni ca un nas gripat:
– Chestiile ăstea oricum nu se găsesc aici! Sunt macarons!
Nicu căscă ochii admirativ spre tancul de femeie, iar aceasta, cuprinsă brusc de mărinimie, continuă:
– Sunt un fel de fursecuri franţuzeşti, foarte fine, cumpărate de la Madame Lucie! Uite chiar scrie aici! Acum îmi daţi serveţelele?
Nicu găsi cu greu magazinul şi întârzie în el un timp lung. Cu toate că vânzătoarea de la Madame Lucie nu părea deloc bucuroasă de conversaţie, puse toate întrebările care-i trecură prin minte.
În primul parc citi cu preocupare tot ceea ce era scris pe sacoşă: Literele i se părură de o eleganţă totală. Urmă cutia roz, legată cu fundă, exact ca ambalajul găsit la gunoi. Prin plasticul protector se vedeau patru prăjiturele, de culori diferite, şi un pliant minuscul. Nicu împinse cu un deget cutia, care ieşi din plasticul transparent, apoi scoase cu emoţie pliantul: pe fiecare filă era câte un tip de fursec, fotografiat în detaliu, iar dedesubt scria esenţa folosită: ciocolată, vanilie, trandafir, cocos, lămâie verde şi busuioc. Nicu puse cu grijă pliantul în buzunar, apoi băgă în gură o prăjiturică, fără s-o atingă cu buzele. Deasupra pârjolea soarele de vară, iar pe fundal bâzâia zgomotul străzii. Bărbatul închise ochii satisfăcut.

5. Urmară alte descoperiri. Casa de la numărul 8 era de departe cel mai ispititor loc din lumea cunoscută de el. De pe ambalajul unor paste, citi trei reţete de lasagna, iar de pe o pungă mototolită află adresa patiseriei Fadel. Aici întârzie aproape o oră, căci arabul avea mare poftă de vorbă. Mai întâi îi povesti că fisticul creşte într-un copac, apoi chiar îi aduse un pliant pe care se vedea poza unui pom rămuros. Textul mărunt era înfipt ca un tatuaj în pagina lucioasă. La Fadel, mâncă pentru prima oară fistic crud.
Casa comorilor era plină de surprize, iar cu timpul gândul că era locuită îi umplu mintea de furnici. Mai întâi îşi închipui că trăia acolo o familie numeroasă, însă intuiţia îl trimitea la o singură fiinţă, care nu putea să fie decât o femeie. Totuşi ce fel de om putea să locuiască singur, într-un căsoi de pe o stradă atât de scumpă?! Doar dacă era cineva gen cântăreaţă. Gândul c-o văzuse la televizor îl făcu să tresară. Câteva feţe celebre trecură în viteză prin mintea lui.
Dacă ar fi răscolit gunoiul poate c-ar fi aflat mai multe despre ea. Dar nu putea să facă asta. Nicu lua de regulă doar câte un ambalaj de deasupra ori scăpat în afară pungilor.
Într-o zi lăsă să-i scape un pachet mai mic în spatele gardului, pe care îl recuperă două ore mai târziu. Casa părea tot adormită, iar strada moartă.
Aşezată pe masa din bucătărie, punga arăta ca un trofeu. Răsturnă cu mare grijă conţinutul, privind cum se risipesc obiectele, în bună măsură, ciudate: stickuri, mici plăcuţe de plastic, câteva adaptoare de cip etc. O cutie mică de conserve, pe care scria pâté de foie gras, se legănă pe muşamaua cu margarete. Degetele lui Nicu trecură în revistă câteva ambalaje de biscuiţi, alune glazurate, ciocolată cu chili. Aceasta din urmă îi atrase atenţia. Era o hârtie mototolită împreună cu staniolul. Nicu citi cu luare aminte. Apoi, prin mormanul de lucruşoare, străluci o sticluţă în care fusese ojă. Chiar era o femeie! Ca o confirmare, ieşiră la iveală şi nişte şerveţele demachiante, folosite. Restul era neutru: plicuri de ceai, deşeuri culinare, pe care Nicu le pipăi cu acelaşi interes. Mai găsi un flacon, probabil rămas de la parfum, un nasture metalic, o hârtie făcută ghem. O desfăcu timid: cuvinte scurte, fără înţeles, întrerupte de săgeţi, paranteze şi puncte. Tipăritura i se păru criptică, aşa că renunţă repede. În fine, găsi şi un ambalaj care merita efortul. De pe cartonul fin zâmbea un bărbat îmbrăcat cu o cămaşă de blugi, netedă ca oglinda. Mâna, agăţată în nasturi, lăsa la vedere o brăţară de piele. Lângă bărbat, un text lung lăuda Brandul Zoppini. Nicu se aşeză confortabil pe canapea şi se cufundă în lectură.

*

Gunoiul de la nr 8 deveni principalul eveniment al fiecărei zile. În el găsi cutii de bere Crabbie’s, etichete de lenjerii, cutiuţe cu inscripţii ciudate. Află de existenţa ciocolatei Lindt şi de îngheţata Queen Airette. Datorită lui citi că margarina e cancerigenă şi descoperi gustul untos al cremelor de brânză. Prinse drag de brăţări şi de haine frumoase, ceea ce-i topi şi salariul. Un prospect de întreţinere a lanţului pentru bicicletă îl făcu să cutreiere prin magazinele de sport, cu toate că nu mai avea niciun ban. Dar informaţiile nu costau nimic. După ce se holbă la toate modelele şi înnebuni cu întrebările mai mulţi vânzători, recuperă dintre vechiturile casei un hârb de bicicletă, pe care îl făcu s-arate ca nou. Aşa abandonă microbuzul şi începu să pedaleze cu sârg, de-acasă până la Romprest, stârnind murmure de uluire printre colegi:
– Ia uite, mă, la Nicu – ce faţă de ziarist are!
Casa nr 8 era biblioteca lui, mai mult de atât chiar, era acel loc în care i se oprea respiraţia ca în faţa cele mai mari aşteptări. Aici era aventura, era mângâierea sufletului său singuratic.
Între el şi femeia misterioasă de la nr 8 se clădi cu timpul o legătură de care ştia numai el. Dimineţile începură să-l ardă. Avea impresia uneori că din adâncul acelei case îl privesc doi ochi plini de căldură.

6. Într-o sâmbătă rătăci prin oraş, apoi o luă cu hotărâre spre casa misterioasă, de la nr. 8.
Pe stradă nu se vedea nimeni, în curte era linişte. Tufa de lângă tomberon părea pictată. Nicu păşi pe alee, ca pe cimentul proaspăt turnat.
Sub soneria neagră nu scria nimic. Lungi arătătorul şi pipăi butonul. Deşi abia îl atinsese, ţârâitul răsună departe, în casă, transformându-l într-o statuie. Dacă iese, o să-i spună că greşise. Un fir de oţel îi trecu prin şira spinării, aducându-i aminte de ce venise acolo. O să-i spună tot! O să-i mulţumească pentru trufe. O să-i expună pe larg părerea lui despre batoanele cu migdale. O s-o-ntrebe de unde cumpărase micile bomboane cărora nu le dăduse încă de urmă.
După un timp, care i se păru lung, se apropie de fereastră. Printre fantele storurilor se vedea o masă cu un laptop deschis şi scaunul pe care atârnau nişte blugi. Sticla de bere îi arătă eticheta, care i se întipări în creier. Nu-i rămânea decât să se întoarcă. Totuşi i se părea nedrept să plece fără s-o fi văzut. Într-un moment de inspiraţie, scoase cheia şi scrijeli sub sonerie numărul de telefon, apoi îşi scrise numele cu litere de tipar. Un pas, doi trei, fu de-a dreptul fericit. Dar la jumătatea drumului către poartă îl lovi în ceafă acea răsuflare a destinului, care seamănă cu un bobârnac. Se întoarse şi răzui insistent până când în zid nu rămase decât o rană. Cuprins de jenă, o luă la fugă, fără să mai ţină cont de posibilii martori.
Zilele următoare culese etichete de haine. Unele erau bărbăteşti. Bineînţeles, avea pe cineva. Un bărbat cu brăţări. Un domn la costum. Un frate. Cel mai probabil, fratele ei mai mic!
Etichetele de tricouri îl ţinură ocupat toată săptămâna. Vizită Stradivarius, Pull & Bear şi New Yorker. Însă cel mai mult îi plăcu H&M-ul, de unde îşi cumpără o cămaşă. O achiziţie atât de importantă trebuia arătată. Şi cine ar fi putut s-o aprecieze mai bine ca ea? Înflăcărat, o luă spre casa comorilor.
Primele cinci minute se plimbă cu indiferenţă pe trotuarul de vizavi. Apoi se întoarse chiar prin faţa casei, din care nu răzbătea niciun sunet. Câteva minute se prefăcu că vorbeşte la telefon, nu departe, cu ochii pe geamurile căptuşite cu storuri. În mijlocul acestei acţiuni, îşi simţi genunchii asaltaţi de valuri fierbinţi. Uşa casei de la nr 8 se deschise pe neaşteptate, iar în prag apăru cineva. Plămânii i se goliră, iar în nări îi fluturară câţiva bondari. Mai întâi îi văzu blugii, apoi valizele care ieşeau una câte una. Era o fată mărunţică, gen elevă de liceu. Părul legat în vârful capului arăta ca un pămătuf pentru bărbierit. Ochii lui Nicu se deschiseră larg. Stăpâna ambalajelor palpitante era o fată moţată! O secundă îl lovi dezamăgirea. Apoi, pe măsură ce ea înainta pe alee, fu cuprins de marea durere a despărţirilor.
Când poarta se deschise, ţâşni pur şi simplu spre ea, oferindu-se s-o ajute.
– Nu e nevoie, spuse fata, le târăsc până la maşină. Un taxi era într-adevăr oprit câţiva metri mai jos. Şoferul porni motorul şi veni cu spatele până în dreptul ei.
Rămas pe trotuar, Nicu urmări cu sufletul la gură bagajele care erau aşezate în portbagaj, sandalele taximetristului, ceafa fetei, văzută prin geam. Maşina porni cu viteză, devenind din ce în ce mai mică, încât pe la poarta cu pantere, nu mai era decât un bumb de lalea.

7. Toată săptămâna privi spre casa de la nr 8, cu inima strânsă. Tomberonul era în curte, neclintit. Cât putea să dureze o vacanţă? Miţă ştia precis că după o săptămână orice om se întoarce.
– Unde-ai văzut tu vacanţe mai lungi? Poate dacă e unul dement sau n-are ce să facă acasă!
În mintea lui Nicu răsări ceafa fetei, dincolo de geamul taxiului.

*

Zilele verii trecură, iar tomberonul de la 8 se scoroji în soare, până într-o dimineaţă de octombrie, când îl găsiră în poartă. Miţă nici nu se mai deranjă să coboare. Era gunoiul lui Nicu, mult aşteptat. Cum deschise capacul îl lovi presimţirea. Înăuntru se vedeau nişte cartoane, iar deasupra - coji de cartofi, aruncate fără grijă, neambalate.
– Ţi-a făcut cartofi prăjiţi, comentă Miţă. Ce să mănânce săraca, dacă abia s-a-ntors!
În casă se aprinse o lumină, iar în uşă apăru un bărbat foarte impunător. Gulerul halatului stătea ţeapăn şi aproape regal.
După un bună dimineaţa răsunător şi un să trăiţi pe două voci, domnul îi anunţă că mai era ceva, arătând din bărbie un sac de plastic, plin cu moloz şi resturi de cabluri. Nicu se repezi să ia sacul, iar bărbatul continuă, cu o voce foarte plăcută:
– Şi mai am o rugăminte la dumneavoastră: să nu mai faceţi gălăgie! Luaţi tomberoanele mai cu uşurica!
– Da, domnu’!
Până la următoarea casă se lăsă liniştea. Apoi Miţă mormăi mai mult pentru sine:
– Al dracu’ de şobolan! Îţi dai seama ce bănet are, de-a cumpărat casa asta?!
Maşina alunecă, iar în urma ei rămase strada pe care se vedeau micile bălţi ale toamnei.

8. De Crăciun, oraşul fu cuprins de ninsori, iar în Pantelimon nu mai ajunse nicio maşină. Câteva zile rămase în casă, fericit că drumul se-nzăpezise. În bucătăria lui duduia soba, iar geamurile se aburiseră fin.
Nicu întinse lipiciul pe panglica mov, având grijă să nu-i murdărească funda. Apoi o lipi artistic pe zidul care strălucea ca un dinte de câine. Dedesubt fixă tactios banderola de hârtie pe care scrisese cu pixul: Cofetăria Armand. Sfârşit. Era ultima piesă dintr-un tablou larg, care ocupa tot peretele de nord al bucătăriei.
Făcu doi paşi în spate ca să-şi poată admira mai bine capodopera, proptindu-se în dreptul ferestrei, în care ceaţa iernoasă se mişca fără grabă. Trase perdelele, liniştind lumina din încăpere. Acum zidul căpătase mai multă prestanţă. Nicu îşi umezi buzele şi trecu în revistă toate trofeele.
În centru strălucea ovalul sacoşei de la Madame Lucie, decupat la perfecţie, iar de-o parte şi de alta stăteau aliniate toate tipurile de macarons, plus funda ambalajului şi inscripţia scrisă cu îngrijire: Moi si parfumate. 7 iulie. Urmau logoul de la lasagna, un fost ambalaj de ciocolată, diverse mărci de pastă de dinţi. Pe rândul următor lipise foste cutii de peşte şi etichete de băuturi, însă piesa de rezistenţă era pliantul de la Fadel, cu pomul de fistic, luminat de soarele unei ţări calde.
Tot zidul era acoperit cu ambalajele care îi bucuraseră acea vară. Fiecare etichetă, fiecare rest al acelor lucruri frumoase îşi avea rolul lui. Pe hârtii înguste, potrivite cu foarfeca, pentru a avea aceeaşi dimensiune, scrisese toate gândurile lui de atunci. Erau cuvinte ieşite din parfumuri şi din savoarea care-i răsfăţase rădăcinile limbii. Propoziţii despre mirajul primei lui întâlniri. În literele rotunjite cu pixul mai putea să audă încă freamătul unui suspin anonim, pe care nici măcar nu mai era sigur că-l auzise. Pe unele fusese nevoit să le scrie chiar şi de cinci-şase ori, mototolind cu tristeţe hârtia, modificând şi scurtând textul, până când îi ieşise cel mai bun gând, cea mai exactă impresie de explorator. Zidul vechi, al bucătăriei, nu era doar o expoziţie de cartoane, ci o hartă, pe care indicase cu migală cel mai aventuros drum. În cartonaşele cu nume exotice se aflau învăţămintele unui anotimp opărit de căldură.
Privi eticheta de Uzo şi tresări. În straturile ceroase ale timpanului răsună vocea acelei femei care urcase într-un taxi. Apoi ochii îi rătăciră peste bomboneturi, brăţări şi bărbaţi în cămăşi cambrate, oprindu-se în cele din urmă pe prăjiturele de la Madame Lucie. Pentru o clipă i se păru că în depărtările zimţate ale glazurii se mişca pămătuful acelei fiinţe de la care învăţase bunătăţile vieţii. În peretele bucătăriei era istoria verii, erau amintirile unei legături şi însăşi ucenicia unui căutător de comori.
Nicu îşi plimbă cu satisfacţie ochii de-a lungul şi de-a latul peretelui măsurându-şi capturile, de la Cofetăria Armand până sus, unde trona, ca un fel de titlu, cartonul de la cream truffles, cu menţiunea cele mai bune.
Se aşeză pe canapea cu ochii încă pe harta marilor lui descoperiri, ignorând zăpada care acoperise deja curtea şi acoperişurile din jur. Era uşurat, ca în ultima zi de şcoală, când ştii că te aşteaptă lunile verii şi libertăţile ei.

Povestire aflată la baza scenariului cu acelaşi titlu,
Libra Film Production & CNC

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara