A apărut în Bucureşti un
spaţiu nou deschis artelor,
sala Teatrelli, din Piaţa
Lahovari, care poate
găzdui concerte, spectacole
de dans etc. Întro
frumoasă clădire de
secol XIX, care a aparţinut la
un moment dat şi celebrului
personaj Candiano Popescu,
cel cu „Republica de la Ploieşti”,
a fost amenajată o scenă într-o
sală mai mare, în care spectatorii
stau la măsuţe şi beau ceai,
cafea, ciocolată fierbinte şi
alte oferte îmbietoare.
Un ambient potrivit deci şi pentru
un spectacol precum Mon Cabaret
Noir, prezentat aici de Răzvan Mazilu.
Spectacolul îi aparţine integral lui
Răzvan Mazilu, căci el l-a conceput
şi a făcut apoi regia, coregrafia şi
costumele, toate remarcabile. Dar
tot atât de remarcabili s-au dovedit
şi toţi ceilalţi artişti implicaţi în
spectacol, alături de Răzvan Mazilu,
care este şi interpret. În primul rând
tinerele şi foarte talentatele actriţe
Ilona Brezoianu, Anca Florescu, Alina
Petrică şi Ana Bianca Popescu. Cu
unele dintre ele mai lucrase şi în
producţia din 2014 a Festivalului
Naţional de Teatru, West Side Story,
şi deci erau familiarizate cu stilul lui.
Dar de astă dată partitura lor a fost
de o mai mare întindere şi regizorul
Răzvan Mazilu le-a ghidat excelent,
făcând din ele, în egală măsură, actriţe,
dansatoare şi cântăreţe, artişti totali,
aşa cum cere acest gen de spectacol.
Tot astfel, au dovedit aceeaşi adecvare
la subiect şi fantezie şi Romana
Ţopescu şi Dragoş Trăistaru care au
conceput decorul şi obiectele aduse
în scenă, sau saund-designerii Mihai
Dobre şi Gabriel Băruţă şi lightdesignerul
Alin Popa. S-a conturat
astfel o echipă al cărei efort artistic
a condus la un spectacol de cabaret,
deloc oarecare, ci de înaltă clasă.
Deloc în spiritul uşurel al cabaretelor
pariziene, destinate doar să destindă
şi să distreze, ci încărcat de o fervoare
care incluzând o sexualitate exacerbată,
dar nu vulgară, atinge şi zone de
un intens dramatism.
Cu puţin înainte de a mă duce
la spectacol, citisem despre impresiile,
încărcate de stupefacţie în faţa
„voluptăţii germane”, ale lui Liviu
Rebreanu, din anii ‘20, de la Berlin,
evocate de Mircea Anghelescu în
România literară. În aceeaşi
perioadă şi-a plasat şi Răzvan Mazilu
subiectul spectacolului său: societatea
germană, scăpată din Primul Război
Mondial, care căuta remediul pentru
toate suferinţele şi umilinţele îndurate
în „erotism, viaţă de noapte, libertate
sexuală totală,droguri, alcool”,
cum ne spune Dan Mihu, unul dintre
autorii textelor din spectacol. Alte
surse literare la care se apelează sunt
din Salvador Dali, Edith Piaf, Joe
Jencik, iar personajul reprezentativ
pentru epoca şi mediul evocat este
Anita Berber, dansatoare, model
pentru fotografii erotice, actriţă de
filme mute, vedeta vieţii de noapte
berlineze. Prin ea, spectacolul lui
Răzvan Mazilu, Mon Cabaret Noir,
a incercat şi a reuşit ceva extrem de
dificil de evocat şi de realizat –
dramatismul depravării. Este a doua
oară când regizorul şi coregraful
Răzvan Mazilu creează un paralelism
între sexualitatea exacerbată şi tragism,
cum a mai făcut-o şi în 2014, în
spectacolul Cabaret de Joe Masteroff,
montat la Teatrul German din Timişoara.
Dar experienţa sa scenică este bogată
şi personală. El a mai dat ocol genului
şi în producţii cum a fost Urban Kiss,
montat în 2008 la Teatrul bucureştean
de Operetă – şi în acel caz un spectacol
care i-a aparţinut total ca idee,
concepţie regizorală, coregrafie,
costume şi în parte şi ca interpretare.
Dar în acel spectacol nu era vorba
de viaţa de acum un secol, ci de
cea contemporană nouă. Şi s-a mai
apropiat în oarecare măsură de un
alt gen înrudit, în deja amintitul
spectacol West Side Story, reuşind
atunci să alcătuiască o trupă de
cea mai bună calitate, cu care se
putea înfiinţa, pe loc, o companie de
muzical, dacă forurile noastre culturale
ar fi fost atente şi deschise pentru
promovarea valorilor. Spuneam atunci
în 2014, că o astfel de companie ar
fi putut fi „corespondentul actoricesc
al Orchestrei Naţionale de Tineret”.
Dar capacitatea regizorului Mazilu
de a modela actori are istorie în
repertoriul Teatrului Odeon, în
numeroase piese de pe această scenă,
ca şi la Teatrul German din Timişoara
sau la producţia amintită din cadrul
Festivalului Naţional de Teatru din
2014. Iar în Mon Cabaret Noir atinge
cote remarcabile, datorită cărora
interpretele sale, Ilona Brezoianu,
Anca Florescu, Alina Petrică şi Ana
Bianca Popescu, creionează personaje
al căror profil este extrem de dificil
de atins, fără alunecări nedorite.
Fervoarea plonjării în dezmăţ are o
componentă de-a dreptul dramatică,
ca aceea a unui însetat care caută cu
disperare o apă de izvor, dar, neştiind
unde să o găsească, bea cu nesaţ
orice băutură care îi dă iluzia că îi va
stinge setea. Indiferent dacă a fost
sau nu căutat anume acest lucru,
rezultatul se conturează în acest
fel din contextul general al spectacolului,
impresia finală fiind că ne aflăm în
prezenţa unor artişti – regizor, coregraf
şi interpreţi – de înaltă clasă.
