Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Cravata lui Gellu Naum de Ion Pop


Într-o zi de după moartea poetului,
Doamna Lygia mi-a făcut un dar,
cum se face, de sufletul morţilor,
o cravată a lui Gellu Naum.

Un alt confrate primise o vestă,
ca din zale fragile de litere, – eu
urma să port ştreangul festiv,
deşi citisem undeva la o pagină
că « aceste cravate mă fac inuman »,
iar la alta, că poţi deveni,
la cea mai mică neatenţie,
«un popă sau o cravată».

Nu l-am văzut, de altfel, niciodată
pe fostul stăpân purtând-o,
cum n-am citit nicăieri
vreun sonet sub semnătura G.N., –
îmi aduc mai curând aminte
de nişte ciorapi împuţiţi ai unuia
zis Drumeţul Incendiar,
fluturaţi la porţile Academiei Române.

Hazardul obiectiv,
ca şi «obiectul oferit obiectiv unui obiect»,
a ţinut să se manifeste încă o dată,
iar teribila lykantropie a ipocritelor lucruri,
criză fiind de aramă,
şi-a dat acum sângele pe faţă,
ca un vampir numai în aparenţă pasiv.

Cravata trăgea, nu-i aşa, spre cravată, –
de gâtul meu tânăr, apoi tot mai uscat,
atârnaseră câteva zeci, de toate culorile,
dar mai ales sobre, ca şi cum
le-ar fi purtat un triunghi,
ori un pătrat, ori un tetraedru, erau –
am spus undeva –
un fel de cravate pedagogice.

Dar au servit o dată chiar de lasouri
aruncate către bezmeticele cirezi din mine,
spre hergheliile speriate,
împrăştiate de nu ştiu ce vânt,
de nu ştiu ce mici, mari cutremure,
îmbulzindu-se, încălecându-se, în nechez şi muget,

prin pulberea dintre punctele cardinale.
(Îmi compuneam atunci o ţinută demnă,
nu se cădea să-mi fie obrazul schimonosit,
boţit gulerul, nu trebuia
ca petele dinăuntru
să iasă prin tencuială, ca igrasia).

Dar au fost, din când în când, şi capcane
pentru nişte hiene confuze, –
o, nu, o, nu, de fapt,
nu mirosea încă a mort…

De-atunci, îmi pun cravata cu dungi
albastre şi negre doar când
nu mai ştiu unde sunt. Când simt
de pildă, că-mi fuge
pământul de sub picioare,
şi fac câte-o piruetă neaşteptată,
ca un balerin şchiop ori ca o paiaţă, –
vertebrele mele, zdravăn sudate cândva,
o iau razna ca nişte zaruri,
şi mă cuprinde o ameţeală
cu alfabete amestecate
în asurzitorul vacarm din jur.

Tu mă salvezi atunci, cravată a lui Gellu Naum,
un gât mai ţeapăn printre atâtea capete moi,
plecate
printre atâţia muşchi tatuaţi cu ţâţe
de vedete, inimi
săgetate, dragoni şi ancore,
insigne şi decoraţii, –
bietele tălpi amorţite,
genunchii ruginiţi, unghiile-nvechite
parcă mai prind un pic de curaj –
nu strică, se vede, să-ţi scoţi
din când în când
din omenire capul de piatră
ori piciorul de bronz:
Poate, îmi zic, puţină solemnitate
ar mai putea să intimideze.
Încât par a avea chiar dreptul apoi
să mă tot compar cu o linie perpendiculară,
până ce obosesc, şi chiar ajung să cred
că sunt o linie
perpendiculară.

De la o vreme, mă tem însă că până şi linia
se apleacă, o îndoaie un soi de vânt,
poate că ar fi mai potrivită
metafora aceea a trestiei,
cam uzată şi ea,
fiindcă, mai pur şi mai simplu,
îmi vine să scot un muget,
da, chiar aşa,
să scot un muget,
«aş zbiera, doamnă, ca o vacă nu ca un om,
dar vreau să ştiu că s-a limpezit lumea» –
cum a spus o ţărancă pe nume Elisabeta,
schingiuită în închisori foarte roşii, –
chiar aşa, doamnă,
chiar aşa, Doamne.

Dar, uite, lumea
nu se prea limpezeşte,
nu se limpezeşte,
nu se limpezeşte.

Şi iată au şi pornit satrapii cu lavalieră,
ciobanii cu oile lor păscând cenuşă,
negustorii au umplut din nou templele,
pe tarabe, la preţ redus, la a doua mână,
se vând cămăşile însângerate
ale învinşilor,
(da, s-a mai spus şi se va mai spune)
dar meterhanalele fluieră, chiuie,
aghiazma-i un bun înlocuitor de benzină,
văd chiştoace plutind în cristelniţe,
necredinţa mută munţii din loc,
un elev îmi spune că, în sfârşit,
şi-a prins profesorul copiind
pe când asuda să devină definitiv,
câteva mii de iude nu mai ştiu număra
decât până la 30, –

pe când în fresce se scorojesc, Doamne,
trâmbiţele Apocalipsului,
Şi sub jumătate din degetul Tău arătător
se vede piatra şi cărămida.
Ici-colo, câte un steag găurit,
mai flutură
ostenit şi decolorat,
pe câte-un morman de gunoi.

Notaţii, clişee poeticeşti, desigur,
tropi anacronici, tropăind în zadar prin poem.

Dar încotro, încotro?

M-aţi înnebunit, mă scoateţi
din minţi, netrebnicilor, lichelelor,
hoţi de drumul mic, tâlhari de drumul mare,
căraţi-vă,
întoarceţi-vă să grohăiţi
în mare, pieriţi Legiuni,
sub trăsnete şi talazuri !

Şi, totuşi, ce criză de blesteme!

Chiar aşa, Domnule Gellu Naum,
singurul chior din Ţinutul tău avea dreptate,
«lumea a început să pută »,
şi continuă tot aşa,
pute, pute, pute,
pur şi simplu pute.
– Scuzaţi, o, Metafore !

Şi, iată, mă poticnesc chiar acum, nu mai ştiu
cum să-mi continuu poemul,
mi s-au terminat
figurile de stil, majusculele,
şi, oh, acea muzică, muzica,
pe când năvăleşte de pretutindeni
„Muzica! Muzica!”…

Dezleagă-te, aşadar,
cravată cu dungi albastre, negre,
nu mai pot, lasă-mă să urlu,
nu mi-au mai rămas decât
sinonimele urletului
Şi nu mai găsesc în memorie
decât o antologie de gemete,
în vremea asta, a noilor,
vechilor asasini.

Ia de la mine paharul acesta,
Mehr Licht, vine întunericul,
la gheaţă, da, şi la urşi,
pe mine însumi
mie redă-mă,
botează-mă cu pământ,
ora pro nobis pecatoribus
nunc et in hora mortis nostrae
amen…

Aici m-aţi adus, neruşinaţilor.
Îmi vine să trântesc toate uşile,
îmi vine să dau cu piatra
în propria mea fereastră –
să nu mai rămână, cravată a lui Gellu Naum
decât cioburi şi ţăndări,
nisip, fărâme, praful şi pulberea…
Şi ştiu că voi plânge apoi, amar,
cu lacrimi de sânge-o să plâng
la apa aceea a Babilonului.

O, voi, azur, Azot, Calciu, caliciu,
Fier, fiare, fiere,
cărbune cândva aprins, Carbon,
Sulf, şi tu, sulfină,
Pb otrăvit, atribut rodnic al norilor,
Se, lunar seleniu,
Ag, argint, agent angelic fără prihană,
Natriu, atriu natal, sare
a lacrimii de odinioară,
Clor şi clopote, clorofile, clocote
ale sângelui, Heliu, heliotrop, Helios,
Tu, Oxigen, Aer, Aur,
văzduhuri sub Carul Mare,
şi tu, H²O,
apă botezătoare…

Înapoi,
toate,
Acolo, în marele, dreptul Tabel !

Vers, verset printre viermi,
rime şi râme,
rumeguşuri, virgule de sânge,
schelete de semne ale mirării –
şi, poate, într-un mare Târziu,
trezirea, un verde pur, verde pur,
un foşnet, un scâncet,
un murmur, o adiere,
un cântec, măcar îngânat,
de leagăn, sub soarele nou.

Dar acum, te deznod,
dezleagă-te, dezleagă-mă,
lasă-mă să strig, să ţip, să mugesc,
să zbier, să urlu până voi răguşi,
să urlu până mai pot urla, –
dezleagă-te, dezleagă-mă,
cravată a lui Gellu Naum!

Dezleagă-mă, te rog,
şi Tu, Doamne,
să vină Dezlegarea!





Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara