Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Craii la cremenal de Rodica Zafiu

Datorită romanului lui Mateiu Caragiale, sintagma crai de Curtea Veche a fost adeseori comentată, mai ales de critici şi istorici literari: de la G. Călinescu (în Istoria literaturii române de la origini până în prezent) la Şerban Cioculescu (în Caragialiana), N. Manolescu (în Arca lui Noe), Ovidiu Cotruş (Opera lui Mateiu I. Caragiale) ş.a. Semnificaţiile estetice ale formulei, ambiguitatea ei, conotaţiile simbolice pot fi desigur interpretate în fel şi chip, din punctul de vedere al operei literare. Sintagma e însă controversată chiar în ceea ce priveşte originea sa, sensul şi circulaţia în limbă, înainte de preluarea ei de către Mateiu Caragiale.
           
Explicaţia din dicţionarul academic ( Dicţionarul limbii române, Tomul I, partea II, Litera C, 1940), s.v. craiu, mi se pare impecabilă: "Curtea Domnească din Bucureşti, pustiită mai întâiu prin incendiul din 1718, apoi prin marele cutremur din 1738, ajunse, prin al şaselea deceniu al secolului al XVIII-lea, un complex de ruine, în care se adăposteau toate haimanalele şi pungaşii Capitalei, cărora li se zicea, în ironie, «crai de Curtea-veche». Astfel cuvântul craiu ( scurtat din expresia craiu de Curtea-veche) ajunse să fie întrebuinţat, mai întâiu în Bucureşti, apoi şi în provincie, în înţelesul de haimana (...), om chefliu, berbant (...), desmăţat, desfrânat, libertin, om fără căpătâi" etc. De altfel, această explicaţie apare deja la G.I. Ionescu-Gion, care vorbeşte (în Istoria Bucureştilor, 1899) de "locuţiunea bucureşteană de «Crai de Curtea-Veche», ştrengari şi hoţomani"; arătînd că în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, Curtea domnească, părăsită, devenise "un fel de adevărată «Cour des Miracles»". După acelaşi autor, "la 1796, «Craii de Curtea-Veche» reapar sub numele de «Craii de Curtea-Arsă», adică beciurile curţei ot Mihai-vodă, în care se strîng toţi hoţii şi toţi vagabonzii Bucureştilor. Aceştia erau şi mai numeroşi decît cei de odinioară de la Curtea-Veche" � în Portrete şi evocări istorice, ed. Vistian Goia, Bucureşti, Minerva, 1986; p. 166-167)
          
În această interpretare, deci, o realitate contextuală bucureşteană existenţa unei zone rău famate, identificîndu-se metonimic cu "infracţionalitatea" primeşte în plus antifraza specifică limbajului familiar-argotic (în care închisoarea devine pension sau facultate, cîrciuma e numită biserică etc.): hoţii, cerşetorii şi vagabonzii sînt crai cu atît mai mult cu cît se adăpostesc la curtea domnească. Faţă de această ipoteză care se păstrează în logica limbajului natural, a procedeelor sale expresive şi a legării de un context relativ stabil , mult evocatele anecdote istorice nu sînt decît etimologizări populare, contemporane sau ulterioare. E caracteristic pentru o expresie familiar-argotică să producă printre contemporani explicaţii anecdotice. Tendinţa vorbitorilor non-lingvişti e de a fixa un început, o origine a locuţiunii, de preferinţă într-o întîmplare pitorească. De fapt, locuţiunile apar cel mai adesea prin analogie, prin variaţii în sintagme preexistente. Anecdotele istorice atestă de obicei doar ocazia în care cel care le povesteşte a auzit pentru prima oară o expresie. Şi în cazul nostru, nu se poate susţine cu certitudine că poveştile sînt false; ele nu au însă credibilitate explicativă. A fost evocată o răscoală (plasată, de altfel, în momente diferite: fie la 1770, fie la 1802) în care revoltaţii au uzurpat atributele puterii domneşti găsindu-se în acest detaliu motivaţia pentru termenul crai: "s-au răsculat o ceată de apelpisiţi, numindu-se crai de Curtea Veche"; aceştia au în frunte un grec, jefuiesc prăvălii, se îmbată, sînt prinşi şi spînzuraţi de turci. "De atunci, în istoria ţării, se numeşte această revoluţie epoca apelpisiţilor de la Curtea Veche, rămâind şi zicătoarea de «crai de Curtea Veche»" (Dimitrie Papazoglu, Istoria fondărei oraşului Bucureşti, 1891, ed. Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, Minerva, 2000, p. 112-113). Anecdota a fost repovestită şi de G. Călinescu, ca şi de Şerban Cioculescu, care preia varianta lui Dionisie Fotino (din Istoria generală a Daciei, trad. de G. Sion, 1859, comparată cu Iorga, Istoria Bucureştilor, 1939): în lipsa domnului, "oamenii desperaţi şi fără căpătîi. Cari se numesc în limba poporului crai", jefuiesc curtea domnească, se împodobesc cu tuiuri şi stindarde etc. N. Manolescu, mai puţin convins de anecdotele istorice, citează formula "craidoni de Curte Veche" din Vlăsia lui Gh.H. Grandea.
          
Un context lămuritor pentru uzul formulei e de găsit în Iordache Golescu, într-un dialog satiric, unde semnificaţia ei principală, dovedită de sinonimele citate, pare a fi "lefter, sărac": "Adică ai rămas � ...) craiu din Curtea Veche ( cum zicem mai bine noi, rumânii)" ( Povestea huzmetarilor, în Scrieri alese, ed. Mihai Moraru, Bucureşti, Cartea Românească, 1990, p. 37); naratorul îşi regăseşte în final amicul abia scăpat din închisoare "întîlnindu-ne cu toţii în Curtea Veche, unde să strînge toată crăimea Bucureştilor" (p. 42).
          
Un recent şi foarte interesant volum de Ligia Livadă-Cadeschi şi Laurenţiu Vlad - Departamentul de cremenalion. Din activitatea unei instanţe penale muntene (1794-1795), Nemira 2002, reproduce numeroase documente judiciare de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Denumirea oficială a tribunalului cremenalion - e un grecism, care va circula şi adaptat, într-o prescurtare populară pe care o cunoaştem din teatrul lui I.L. Caragiale (Jupîn Dumitrache: "Cine mănîncă poporul să meargă la cremenal"). În raportul privind un caz de furt, plonjăm direct în atmosfera interlopă a misterelor Bucureştilor, regăsind desigur şi Curtea-Veche: "auzind acel Hristache vorbă în puşcărie pentru istoria tătărcii, au vestit lui Ioniţă bărbierul hoţul cum că alţi trei hoţi, ce se află cu dînsul la osânda ocnii, anume Niculaie chelul i Cartan masalagiu şi Fotache Otetică făcea vorbă între dânşii, că furând câte trei nişte boarfe de la o casă şi ducându-le noaptea iar într-acel gunoi de supt Curtea Veche, adică un hoţ au furat-o şi alţi hoţi au găsit-o" (p. 111).
          
Cu toată puţinătatea datelor, ne-ar plăcea să imaginăm o istorie a lumii interlope bucureştene. Din păcate, nu vom putem afla care era argoul pe care cu siguranţă îl vorbeau (la Curtea Veche, dar şi la cremenal sau la gros) craii de pe la 1790.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara