Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Covorul roşu de Daniel Cristea-Enache


Memoria noastră afectivă colorează diferit vechiul regim, ,Epoca de Aur" din care am ieşit şi pe care nu puţini şi-o amintesc cu ochii împăienjeniţi de lacrimi. Într-una din pivniţele întunecoase ale mentalului colectiv, Nicolae Ceauşescu stăruie ca un tătuc exigent, dar drept, un om de omenie împins într-o direcţie nefastă de către ea. Câte ar mai fi făcut el pentru noi, dacă nu l-ar fi stricat anturajul! Şi ce multe lucruri a realizat, chiar şi aşa, cel mai iubit fiu al poporului, prin comparaţie cu bicisnicii care i-au urmat!... Ura enormă şi limpede din decembrie 1989, fluxul ei canalizat social şi direcţionat către o ţintă precisă s-au pulverizat în milioane de firicele şi vălurele, o spumă albă, de apă mică. Printre necazurile şi lamentaţiile prezentului, trecutul deloc îndepărtat începe să fie întrezărit într-o lumină dulce, blândă, odihnitoare. Un fel de eden socialist, din care au dispărut foamea, frigul şi frica, întunericul din apartamente şi turnătorii de pe scara blocului, cozile şi raţiile la alimente, cele două ore de unic program TV, uriaşele manifestaţii populare întru glorificarea perechii prezidenţiale, sincrone cu demolarea caselor şi a bisericilor, mutilarea satelor, rescrierea Istoriei, restul ,sistematizărilor" operate de către un Conducător paranoic. Grijile zilei de azi se aştern peste mizeria zilei de ieri, percepută acum cu un anumit confort psihologic şi moral, datorat distanţării. Ar fi de ajuns un scurt şi spectaculos come-back ceauşist, trei zile şi trei nopţi cu multiubitul şi urâtul cuplu dictatorial, pentru ca sentimentele mai vechi, repulsia, groaza, aversiunea adâncă să se ridice de pe fundul inimii României.

Din fericire, acest lucru este imposibil; astfel că reintrăm în pielea de cobai exclusiv prin retroproiecţie, parcurgând documente şi mărturii referitoare la trecutul recent, file de arhivă şi istorii orale, amintiri ale cunoscuţilor şi necunoscuţilor. Memoriile şi confesiunile aşa-numiţilor foşti, însemnările şi justificările lor vin să completeze acest tablou încă neînchegat, cu destule pete albe. Iar curiozitatea cu care publicul le citeşte cărţile (şi le urmăreşte intervenţiile televizate) este, la trei luştri şi mai bine de la Revoluţie, constantă. Interesul documentar prevalează încă asupra celui literar. Recunosc că am început lectura volumului semnat de Cela Varlam şi patetic intitulat Să nu-mi luaţi temniţa cu această dizgraţioasă, omenească aviditate de a afla unele dintre secretele vechilor zei ideologici. Nu atât ce mâncau, cum se îmbrăcau, în ce fel petreceau, cât modul în care gândeau şi se raportau la masa populaţiei. Cum împăcau, în mintea şi sufletul lor de activişti, etica şi echitatea (principiu mult trâmbiţat) cu masivele privilegii de care ei şi numai ei, cei puţini, beneficiau - prin oportune devieri de la doctrină, prin bine ferite, dar atât de evidente portiţe în zidul socialismului real. Volumul de faţă, transparent autobiografic, răspunde cu onestitate unor astfel de întrebări. Personajul în care se proiectează, până la deplina suprapunere, autoarea, fiică de fost demnitar comunist (primarul Bucureştiului, în anii de maximă frenezie arhitectonică a Cârmaciului), vorbeşte dintr-o postură invidiabilă pe atunci, dificilă acum. Dramatismul cărţii vine în primul rând din acest joc al sorţii schimbătoare, care înalţă şi coboară steaguri laolaltă cu cei înfăşuraţi în faldurile lor. Răsturnarea regimului aduce în viaţa Lukianei evenimente şi transformări dureroase, cu pierderea vechilor avantaje, detenţia tatălui şi spectrul mizeriei în faţă. În schimb, Revoluţia le prieşte altora: un fragment halucinant îl scoate în prim-plan pe fostul aghiotant al lui Grigore Pagu, unul dintre cei doi securişti însărcinaţi cu paza şi spionarea lui, în prezent un prosper om de afaceri. Idealul lui? Să-şi construiască o vilă exact ca aceea a fostului şef, urmărit altădată printre pomi...

Accentul cărţii cade, totuşi, pe trecutul ,de provenienţă proletară sus-pusă" al eroinei. Aflată la vârsta deplinei maturităţi, ea îşi rememorează experienţele din copilărie şi adolescenţă, interlocutorul ideal fiind, înaintea cititorului, vechiul său prieten Boris. O complicată, sinuoasă relaţie, cu momente de apropiere şi îndepărtare, atracţie şi respingere, îi uneşte pe cei doi copii de familie bună (în sistemul de referinţă al epocii), cu părinţi veşnic plecaţi sau ocupaţi, cu ,Volga" la scară, magazine inaccesibile muritorilor de rând şi vacanţe petrecute în tabere speciale. Ani buni de la aceste episoade comune, Lukiana şi Boris şi le amintesc cu nostalgie, conectându-se la internet pentru a coresponda prin poşta electronică şi amestecându-şi, o dată în plus, istoriile trăite. Cu o tehnică a compoziţiei foarte bine stăpânită, autoarea îşi lasă personajele (ea, ex-secretar literar la Teatrul ,Bulandra", el, medic chirurg în Israel) să iniţieze şi să dezvolte serii confesive complet diferite ca registru stilistic - şi sub raportul strict al lumii investigate. În timp ce protagonista merge înapoi, pe firul vieţii sale, şi se opreşte din loc în loc pentru a respira miresmele şi miasmele trecutului, partenerul ei de dialog se concentrează asupra episoadelor recente, focalizând şi povestind, literalmente, diferite operaţii la care participă. Într-o parte avem, aşadar, o recompunere din frânturi biografice, clipe fericite şi momente triste venind în succesiune; experienţe, (dez)amăgiri, revelaţii ce dau, împreună, o viaţă şi un portret interior. La celălalt capăt al firului invizibil, descoperim suferinţe concrete, fizice, răni şi malformaţii descrise într-un limbaj de specialitate şi oferind confesiunilor amare ale femeii ,contrafortul" unor chinuri cumplite. Dacă am decodat corect intenţia autoarei, ea nu încearcă doar să pună în faţa ochilor Lukianei ,un alt ecran", cum speră prietenul în halat alb. Prin aceste istorii derulate au ralenti şi narate cu un realism, aşa zicând, chirurgical, e punctată concluziv ideea că suferinţele personale contează mai puţin. Ele nu sunt cu totul neglijabile, dar pălesc în comparaţie cu cele trăite, sorbite până la capăt de oameni complet nevinovaţi. O fată de cincisprezece ani, de pildă, care arată ,ca un copil de zece-unsprezece ani, cu ochii galbeni, cu păr şi unghii friabile, cu degete deformate, cu glezne umflate, cu piele galbenă, îngroşată şi scorţoasă" şi care, supusă unei operaţii de transplant de ficat, moare. Există o scară a suferinţelor, din care Lukiana a cunoscut, spre norocul ei, numai primele trepte. Un lamento prea ascuţit ar putea părea indecent prin raportare la asemenea chinuri ale unei copile care ,suferă de când se ştie".

Iată o comparaţie intrinsecă adusă la scara întregului volum, pentru a oferi o imagine mai exactă asupra proporţiilor răului social şi a cuantumului de suferinţă individuală. Cela Varlam a încercat şi a reuşit să treacă o probă de mare dificultate. Se ridică deasupra condiţiei sale biografice, a statutului de privilegiat în regimul trecut, şi întoarce oglinda adevărului înspre lumea de provenienţă. Contactul cu realitatea este mai întâi obturat, blocat, după care adolescenta cu ,mirosul palatului" începe să păşească dincolo de covorul roşu al Puterii, amestecându-se cu ,oamenii muncii". În anii '80, aberaţiile Sistemului se adâncesc, iar ruşinea ei de a-i aparţine, şi încă la vârf, devine silă de nomenclatură şi de sine. Edificarea este, desigur, progresivă, dar cu atât mai convingătoare. Pasajele ce descriu descompunerea comunismului autohton sunt de o remarcabilă acuitate analitică şi au impactul a zeci de studii ştiinţifice împănate cu statistici: ,Boala în care intrase tata, strivit de felul de viaţă pe care nu-l putea părăsi, era oglinda perfectă, fără urmă de distorsiune, a bolii de la cel mai înalt nivel. Somnul se scurta, deciziile se precipitau, ţâşneau oricând şi de oriunde fără să le mai fie acordat un timp de gândire - de orice tip ar fi fost ea. (...) Tata intra încet-încet în resemnare, păstrând vag speranţa unei retrageri nepericuloase. Era tot ce-şi mai putea dori. Totul se strângea în jurul fiecăruia dintre ei, al familiilor lor. Zidurile fostei cetăţi erau deja în seism. Cărămizile ca şi plăcile enorme de marmură nu rezistaseră mişcărilor dezordonate la care fuseseră supuse. Speranţa în ţelul utopic al unora dintre ei rămăsese de mult în copilăria acestei perioade. Acum se spulberau şi speranţele unor posibile viraje scurte care să corecteze traiectoria, s-o mute spre altceva, salvator. Orizontul nostru murea." (pp. 142-143); ,Pe lângă marea clădire administrativă, pe lângă alte clădiri ale ministerelor şi marilor instituţii ale statului, urma să fie ridicat un cartier de blocuri masive, în care aveau să fie aşezaţi demnitarii şi familiile lor. Se proiecta o corabie concretă, palpabilă, de atins cu mâna, din care cei ce lucraseră împreună cu Ceauşescu să nu mai poată coborî vreodată. (...) Era ca un fel de smulgere disperată a fiecărei fiinţe în parte pentru a fi adusă, alături de celelalte creaturi similare şi de propria lui fiinţă, într-o formulă de care nu auzisem să mai fi existat vreodată. Trăiam cu senzaţia că Ceauşescu folosea un forceps invizibil cu care trăgea de Ťeiť chiar şi când nu era nevoie, că oricât de aproape i-ar fi adus, tot nu era mulţumit, că dacă ar fi ajuns să doarmă împreună cu ei, tot nu şi-ar fi rezolvat problema. Era, cred, o nevoie din ce în ce mai imperioasă de a crea un prototip existenţial alcătuit din mai multe fiinţe amestecate haotic într-una singură, pe care El să o ţină sub neîncetată observaţie" (p. 225).

Am căutat în această carte o fiică de activist comunist şi am descoperit o excelentă scriitoare. O calitate pe care, într-o epocă a corecţiilor ideologice şi a retrocedărilor de bunuri, nimeni nu i-o poate lua.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara