Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Costache Negruzzi, precursorul de Tudorel Urian

Apariţia unui scriitor precum Constantin Negruzzi, în Moldova primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, ţine de domeniul miracolului. Cu deplină seninătate, fără nici un fel de preocupare programatică, ca un fel de nou monsieur Jourdain care face modernism fără să o ştie, Negruzzi a deschis în literatura română căi devenite drumuri publice după publicarea celebrelor articole manifest ale lui Mihail Kogălniceanu (în "Dacia literară") şi Titu Maiorescu (în "Convorbiri literare"). Într-o operă de o viaţă care nu depăşeşte dimensiunile unui volum de 300 de pagini, Constantin Negruzzi reuşeşte o primă şi miraculoasă sincronizare cu însuşi conceptul de literatură, oferă texte subsumabile marilor curente literare ale timpului - romantismul şi realismul - într-o limbă română surprinzător de proaspătă şi de eficientă în spaţiul literar. Şi pentru ca miracolul să meargă până la capăt, acest scriitor miraculos care şi-a început cariera sub semnul unei limbi române involuate, mai rău, atrofiate, ajunge în Epilogul la Păcatele tinereţelor să se joace cu sunetele într-o manieră suprarealistă avant la lettre, fiind din acest punct de vedere un precursor al lui Urmuz. Într-una din cărţile de critică literară publicate în ultimii ani, Gabriel Dimisianu îşi mărturisea inapetenţa organică pentru sinteză şi, implicit, absenţa oricărei tentaţii de a scrie vreodată o istorie a literaturii române. Criticul României literare mărturisea că se simte cu adevărat confortabil doar la nivelul fragmentului, dar nu excludea posibilitatea ca, la un moment dat, toate aceste cioburi disparate să se poată lipi într-o viziune integratoare şi întrupa, astfel, într-o istorie literară. Sunt tentat să iau această auto-apreciere mai degrabă ca pe o cochetărie sau ca pe un exces de modestie. Gabriel Dimisanu a scris în ultimii ani texte fundamentale despre literatura perioadei imediat postbelice, anii 1945-1947 (o adevărată gaură neagră în istoriografia noastră literară pentru că mulţi autori publicaţi în acest intermezzo de libertate între două dictaturi - Regele Mihai se afla încă pe tron, speranţele erau multe, teroarea stalinistă nu se întrezărea încă - au fost ulterior închişi sau au fugit din ţară, întreaga lor creaţie fiind trecută la index pe perioada celor cincizeci de ani de regim comunist), şi a oferit testimonii importante despre viaţa literară în "obsedantul deceniu." Ca om care a trăit acele vremuri, cu bunele - câte au fost, dacă au fost - şi cu relele, Gabriel Dimisanu este unul dintre criticii de azi cei mai autorizaţi să scrie o istorie a literaturii române postbelice. Şi timpul pentru un astfel de demers, mai mult decât necesar, nu este încă trecut. Vocaţia de istoric literar a lui Gabriel Dimisianu este confirmată şi de mica monografie, Constantin Negruzzi (prima ediţie a cărţii a apărut în anul 1984, cu titlul Introducere în opera lui Constantin Negruzzi). În buna tradiţie călinesciană, Gabriel Dimisianu încearcă să înţeleagă specificul literaturii lui Costache Negruzzi din perspectiva experienţei de viaţă a autorului. Criticul încearcă să vadă lumea prin ochii lui Negruzzi, în contextul lumii româneşti de la începutul secolului al XIX-lea, când tinerii de la noi începuseră să ia drumul Parisului, împestriţata lume medievală privea cu uimire dezgustată spre noile ţinute bonjuriste, bărbile patriarhale se transformau peste noapte în favoriţi, iar monoclul devenise simbolul aroganţei burgheze. Limba română se afla şi ea în tranzit. Oala în fierbere a latinităţii nu reuşise încă să dizloce capacul alfabetului chirilic, excesele puriste ale Şcolii Ardelene începuseră timid să facă prozeliţi în Moldova şi Muntenia, neologismele de origine franceză erau tot mai prezente în vocabularul cotidian, adesea în forme prea puţin adaptate la specificul limbii române. Aerul timpului era unul al marilor schimbări, momentul 1848 se apropia cu repeziciune, oamenii se repezeau cu entuziasm în calea noului, ruperile în planul civilizaţiei se ţineau lanţ, între copii şi părinţi se căsca prăpastia unor lumi complet diferite. De aici şi prima mirare majoră legată de scrisul lui Constantin Negruzzi. Teoria progresului ne învaţă că spiritele radicale sunt principalul factor de progres, ponderaţii fiind cei care temperează ulterior excesele, aşază lucrurile, dau consistenţă evoluţiei. La nivelul literaturii, arată cu mirare Gabriel Dimisianu, Constantin Negruzzi a fost marele inovator al timpului său, omul care a rupt toate zăgazurile creaţiei, dar într-un mod perfect natural, fără nici un fel de atitudine de frondă, ca şi cum ar fi purtat în permanenţă un zâmbet bonom pe buze. În toată viaţa sa, Negruzzi a fost mai degrabă un om ponderat, prudent, posesorul unui bun-simţ nativ, căruia intuiţia pare să îi fi dictat soluţii care au revoluţionat literatura română. Scrie Gabriel Dimisianu despre poziţia adoptată de Constantin Negruzzi în dezbaterile lingvistice ale timpului şi, în spatele afirmaţiilor sale, nu putem decât să îi ghicim admiraţia uimită: "Negruzzi mărturiseşte că s-ar Ťînvoiť cu părerea Ťmoderaţilorť, care nu împărtăşeau nici elanul de purificări lingvistice de care mulţi erau cuprinşi, nici închistarea altora faţă de orice nuanţă de schimbare. Aceşti moderaţi, cu care Negruzzi se Ťînvoiať, socoteau că elementele luate din alte limbi decât latina, mai demult sau mai încoace, nu trebuiau alungate ca fiind Ťstrăineť, ci păstrate în limbă şi adaptate spritului nostru, românizate (Ťtrebui a le subţia, a le înnobila şi a le româniť). Ca în atâtea alte probleme care s-au pus generaţiei lui, şi în aceasta prudentul Negruzzi optează pentru ceea ce s-ar numi calea de mijloc, plasat cu grijă în afara poziţiilor radicale, de un semn sau de altul." (pp. 23-24) Între Gabriel Dimisianu şi eroul monografiei sale există o evidentă afinitate. La fel ca şi Negruzzi, criticul are vocaţia esenţializării, a formulărilor minimale apte să surprindă întreaga specificitate a fenomenului. Toată această monografie despre Constantin Negruzzi pare dublu distilată, argumentaţia este foarte strânsă, ideile curg dintr-una în alta, încât este aproape imposibil să decupezi una fără să-i tai rădăcinile rizomice care o leagă de cele care o precedă şi/sau succedă. Scriind despre capodopera lui Costache Negruzzi, nuvela Alexandru Lăpuşneanu, Gabriel Dimisianu remarcă faptul că generozitatea temei i-ar fi permis autorului scrierea unui mare roman. Ratând romanul, Negruzzi a scris însă "o capodoperă a genului nuvelistic, prin care proza noastră obiectivă se întemeiază". Pornind de la această observaţie, criticul observă cu justeţe că, în literatura română, secolul al XIX-lea a fost unul al povestirii, al nuvelei, al schiţei. Ar fi putut fi altfel? Da, dacă un subiect cu potenţialul narativ al lui Alexandru Lăpuşneanu ar fi atras atenţia altui scriitor decât Constantin Negruzzi. Scrie Gabriel Dimisianu: "El (secolul al XIX-lea) nu a impus nici un roman, dar ar fi putut să înceapă cu unul, cu acest Alexandru Lăpuşneanu, cu materia lui vrem să spunem, aşternută însă, desigur, de alt autor, fiindcă stilul rezumativ al lui Constantin Negruzzi nu este o întâmplare, ci o expresie a vocaţiei lui scriitoriceşti. Există naturi literare care, aflate în posesia unei teme, se simt tentate mereu să dezvolte, să amplifice, să sporească motivul central prin adiţionări de alte şi alte elemente, prin înlănţuiri de aspecte şi extinderi în suprafaţă, în cuprinderi, asemenea cercurilor mereu crescătoare pe o apă în care un corp solid a fost azvârlit. Alte naturi au însă vocaţia reducţiei, acţionate de acel spirit al omisiunii elocvente, cum l-a numit cineva. Ele reduc, suprimă, strâng, contrag, condensează, pornind totdeauna dinspre afară către nucleu. Constantin Negruzzi era din această categorie, ca şi Caragiale, ca şi Creangă" (pp. 87-88). Gabriel Dimisianu nu spune explicit dacă inapetenţa lui Negruzzi pentru dezvoltări epice ample, tendinţa lui permanentă spre "omisiunile elocvente" este un defect sau o calitate, a fost sau nu benefică pentru evoluţia literaturii române. Afinităţile, semnalate de critic, cu abordările epice ale unor scriitori de calibrul lui Caragiale sau Creangă, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, oferă un răspuns implicit la această dilemă. Scrisă cu inteligenţă, iradiind o discretă simpatie la adresa eroului ei, monografia Constantin Negruzzi de Gabriel Dimisianu readuce în atenţie figura unuia dintre părinţii fondatori ai literaturii române moderne, căruia istoriile noastre literare nu i-au consacrat încă locul pe care îl merită.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara