Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Corola de minuni a spaimei de Tudorel Urian

Pentru generaţia mea, Ilie Constantin este un poet apărut după 1989. Chiar dacă, până în anul emigrării sale în Franţa, 1973, publicase câteva volume de versuri şi era considerat în viaţa literară românească cel mai de temut rival al lui Nichita Stănescu în ale poeziei (şi oricine citeşte astăzi versurile scrise de tânărul poet în anii '60-'70 observă lesne că afirmaţia nu este lipsită de acoperire), numele lui Ilie Constantin nu îmi spunea nimic în momentul căderii regimului comunist. Până la un punct lucrurile sunt de înţeles. În anul 1973 abia intram în ciclul gimnazial şi preocupările mele erau cu totul altele decât redescoperirea esteticului de către poeţii generaţiei '60. Au urmat însă liceul, facultatea, primele cronici literare şi mă mir că nimeni în toţi acei ani nu mi-a vorbit despre acest poet aflat la index, aşa cum mi se vorbise de Cioran, Eliade, Ionesco, de Vintilă Horia, George Uscătescu, Alexandru Ciorănescu, Dumitru }epeneag, Paul Goma, Nicolae Balotă, Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu sau Dorin Tudoran. Numele acestora circulau destul de dezinvolt în ţară, chiar dacă textele lor nu erau prea uşor de găsit. Poate că şi discreţia lui Ilie Constantin (ajuns în Franţa, nu a jucat cartea disidenţei, nu a făcut apeluri la postul de radio "Europa Liberă" şi nici nu a condamnat regimul Ceauşescu în marile cotidiane occidentale, nu a stârnit nici un fel de scandal în jurul persoanei sale) a dus la foarte rapida sa uitare în ţară. Nici un alt scriitor de o valoare comparabilă, pus la index de autorităţile comuniste, nu pare să fi fost abandonat cu atâta voluptate de lumea literară românească. şi, pentru că după 1990 s-a vorbit mult despre revizuiri şi despre reconfigurarea canonului literar românesc, cu siguranţă, locul lui Ilie Constantin în tabloul literaturii postbelice trebuie regândit.

Lirica lui Ilie Constantin este una de maxima delicateţe a porţelanului. Un poet belgian remarca faptul că în preajma ei te simţi ca şi cum ai avea în permanenţă un pichamăr în mână. Cel mai banal gest, un mic moment de neatenţie, un accent pus anapoda, pot tulbura definitiv fragilul echilibru al acestor foarte vulnerabile construcţii. Poemele lui Ilie Constantin sunt baloane de săpun lansate într-un spaţiu al incertitudinii, aflat, el însuşi într-o continuă transformare. Lumea poetului este una înşelătoare, care îşi schimbă cu repeziciune contururile. Aici miturile îşi dau mâna cu filosofia, pictura stă la masă cu poezia, literatura este celălalt chip al existenţei cotidiene, clipa se întâlneşte cu veşnicia în eternul vis al timpului prezent. Viaţa este un mereu reînnoit miracol alcătuit din sentimente şi uimiri, în care încântarea face loc spaimei, totul se metamorfozează fără încetare, limitele devin variabile, deceniile trec între două clipite ale ochiului. Trecutul şi prezentul se amestecă, întreaga viaţă a unui om poate fi adunată în cele câteva versuri ale unui poem: "Acum patruzeci de ani, punându-mi/ dintr-o toană primii ochelari ai mamei,/ ochii mei râzători de adolescent/ n-au întârziat a plânge, învestiţi/ de scurtul şi opacul viitor al zării.// Departe în vârstă şi pe continent,/ mă pierd azi în limpedea duioşie/ ce, din altă lume, mă sprijină în lume.// Şi uneori îi vorbesc mamei într-o limbă/ pe care n-am învăţat-o de la ea".

Volumul Amnios este o destul de severă antologie care cuprinde poeme scrise în perioada 1956-2006. The best of Ilie Constantin. Cartea are rolul unui soi de autoportret poetic recuperator, în care sunt cuprinse eşantioane reprezentative din lirica autorului, scrisă în limbile română şi franceză. Poate părea de mirare, dar migrarea poetului în altă cultură, implicit, într-o altă limbă nu a produs o mutaţie majoră a universului său poetic. Viziunea generală rămâne aceeaşi (traumelor şi obsesiilor mai vechi li se adaugă însă, firesc, cele generate de noul statut de refugiat, dar şi de calitatea de minoritar într-o mare cultură), angoasele sunt cam aceleaşi de pe vremea când publica în ţară: fragilitatea fiinţei umane la scara universului, imposibilitatea omului de a-şi putea controla sau anticipa destinul, nevoia unui refugiu în calea agresivităţii lumii exterioare. Oarecum ciudat, dacă existenţa este o spaimă fără sfârşit, moartea este privită cu o oarecare serenitate. Călătoria dantescă spre lumea de dincolo este mai puţin înfricoşătoare decât experienţa vieţii de zi cu zi în această lume. Ea este înveşmântată în hainele sărbătoreşti ale miracolului, şi îi dă prilejul mult încercatului eu liric a-şi găsi, în sfârşit adăpostul după care tânjeşte: "Când am plecat spre stelele perene/ ocheane de abis mi-au pus pe gene./ Teamă să n-ai când orizontul piere:/ cerul e-n noi şi în apropiere./ Aici şi nicăierea şi oriunde,/ păienjenişul stelei ne ascunde.// (?)// Eu sunt îmbrăţişarea şi sunt ceaţa/ de la pervazul lumii, dimineaţa./ Nu te mişca: mă risipeşte/ oricare gest când luna se porneşte./ Eu sunt doar bruma de pe crizanteme,/ timp îngroşat pe vechi desen de steme./ În preajma ta sunt ceaţă, brumă, rouă,/ povară de uitare veşnic nouă - / supus iubirii, grabei şi erorii, evanescent ca norii şi ca zorii" (Plata luntraşului).

Sentimentul pascalian de fragilitate a fiinţei umane la scara Universului devine abisal odată cu trecerea poetului în spaţiul francez. Destinul său este cel al unui anti-Ovidiu. Dacă poetul iubirii a fost un patrician roman obligat să-şi ducă zilele între barbarii de la Pontul Euxin, ajuns să vieţuiască în capitala unui Imperiu cultural, Ilie Constantin se simte ca un lettré barbare.

Poemele franceze conţin aceeaşi concentraţie de imagini şi sentimente, expuse într-un limbaj capabil să surprindă nuanţele cele mai fine.

Catrenul Juin reuşeşte performanţa ca în numai câteva vorbe să definească întregul univers poetic al lui Ilie Constantin: "Nuit naissante, fantasme d'un havre,/ souvenir, galaxie ébauchée:/ j'aime le tendre, le doux cadavre/ de l'herbe ŕ peine fauchée!" Sunt prezente aici neliniştea existenţială, acea teamă nedefinită, specifică liricii lui Ilie Constantin, dar şi speranţa găsirii unui adăpost, nostalgia după un loc liniştit, aflat departe de zgomotul lumii.

Omul lui Ilie Constantin este o fiinţă însingurată şi fragilă care trăieşte sub teroarea unei continue agresiuni a lumii înconjurătoare. Totul, în decursul unei existenţe este motiv de spaimă, viaţa nu este decât un intermezzo al morţii, lumea se transformă fără încetare, bunele şi relele intră toate în malaxorul timpului, iar omul este incapabil să-şi controleze destinul. Comunicarea într-o altă limbă decât cea învăţată de la propria mamă, singurătatea exilului, adaptarea la un nou mod de viaţă şi la alte valori nu au făcut decât să îi sporească angoasele. Nevrozat, atacat din toate părţile de duşmani văzuţi şi nevăzuţi, înnebunit de zumzetul oraşului omul devine cvasi-autist, nu-şi doreşte decât să stea nevăzut şi neauzit într-un loc departe de forfota cetăţii. Un astfel de loc ar putea fi un câmp recent cosit, mirosind a fân proaspăt, amintirile dintr-un trecut care nu se va mai întoarce niciodată şi, mai presus de toate, nostalgia amniosului, a acelei membrane care înveleşte şi protejează fetusul în burta mamei. Momentul naşterii, al ieşirii de sub protecţia amniosului este marea traumă a fiinţei umane. Poetul retrăieşte cu groază, din perspectiva nou-născutului, clipa tragică a venirii pe lume. Ruperea amniosului este prima dintr-un nesfârşit şir de tragedii care marchează destinul fiecărui om: "Le Juge était colčre,/ je ne pouvais entendre/ l'orage de ses dires:/ dans mon cocon heureux,/ je nageais, insouciant/ des foudres qui léchaient/ ma monade invincibile./ Puis un coup de maillet/ arręta la sentence./ Tout mon cosmos vibra,/ se fęla, se brisa.// Ensuite je fus banni - / larme - au sein du monde". (Amnios)

Fără a fi în mod explicit filosofică, poezia lui Ilie Constantin oferă consistente teme de meditaţie. Chiar dacă, prin prozodia impecabilă şi grija pentru detaliile tehnice, multe dintre versuri trimit cu gândul la o vârstă clasică a poeziei, bogăţia imaginarului poetic, asociaţiile mereu suprinzătoare de imagini, sentimente şi reflecţii, aduc această poezie în plină modernitate. Daniel Cristea-Enache scriind despre poezia lui Ilie Constantin vorbea despre o combinaţie între Lucian Blaga şi Ion Barbu. Corect. Atâta doar că, spre deosebire de Blaga, Ilie Constantin nu caută misterul, neînţeleseul. Nu le consideră metode de cunoaştere. Dimpotrivă, trăieşte sub iminenta lor ameninţare şi ar face totul să le evite. El tânjeşte după o viaţă predictibilă şi liniştită, de om casanier. Aşa se explică, poate şi definitiva sa repatriere după trei decenii de exil parizian.

Nu ştiu cât succes au avut poemele sale în Franţa, dar, categoric, Ilie Constantin este unul dintre cei mai originali şi valoroşi poeţi români de după cel de-al doilea război mondial.