Mediocru expert în informatică, şi aceasta-i un eufemism, căutând câteva rânduri scrise în presă română la dispariţia lui Aureliu Manea, regizor mitic al generaţiilor succesive, de la Radu Penciulescu şi Andrei Şerban la Lucian Pintilie, Alexa Visarion şi Gabor Tompa sau Mihai Măniuţiu... m-am rătăcit şi, graţie unui hazard binevenit, pe ecranul calculatorului mi-a apărut o fotografie.
Fotografia făcută la sfârşitul ultimului spectacol semnat de el, Scrisorile unei călugăriţe portugheze, spectacol care a marcat revenirea sa pasageră şi meteoritică din azile transilvănene după ani de zile, zeci de ani de internare, încât Constantin Chiriac îl credea octogenar. Nici unul dintre noi nu-l mai imagina urcând pe o scenă publică, fără ca aceasta să ne împiedice să ni-l amintim, să-l regretăm, să-l evocăm. Acum puţine zile, în dimineaţa aceea lăptoasă când felinarele se stingeau pe strada Regele Siciliei la Paris, am rămas surprins văzându-l, regăsindu-l, aşa cum îl lăsasem în anii ’70, doar uşor îmbătrânit, mereu înger ce priveşte lumea cu un surâs reţinut, înger însingurat, dar înger înconjurat. Înconjurat acum de cele două interprete şi de sora sa Viorica, toţi reuniţi ca o formaţie de muzică de cameră la capăt de concert. Privirea mi s-a oprit pe coroana din centrul fotografiei. Îndelung nu mi-am putut desprinde ochii de ea... şi, rapid, mi s-a derulat în minte povestea sa ca un rezumat de viaţă, ca o concluzie şi un însemn. Coroana ce lega tinereţea de moarte, teatrul de viaţă, coroana pentru totdeauna. O „miniatură” comună.
Acum câţiva ani, Marina Constantinescu a organizat o zi consacrată lui Manea, când, după ani de zile, după celebrul Rosmersholm din ani ’60, i-am întâlnit din nou sora, Viorica, ajunsă de departe, de undeva, din Australia. Voiam să-i ofer ceva pentru Rică, un cadou în semn de neuitare, ne`ndoindu-mă că ea îmi va servi de fidelă mesageră a inimii. Şi atunci, de la Paris, am decis să aduc „coroana” şi să o depun ca moştenire a tinereţii noastre în mâinile sigure, nedezinvolte, ale Vioricăi, rugând-o să i-o restituie lui Rică.
Care-i istoria coroanei?
De demult, am fost prieten intim cu Rică Manea. O fotografie veche, descoperită de Florica Ichim, ne arată pe amândoi, eu, slab, cum aş vrea să fiu din nou, cu o pungă de cărţi în mână, el, ca întotdeauna, uimit şi perplex. Atunci ne întâlneam des, vorbeam despre teatru, îl iniţiam în secretele lui Eliade şi, împreună, împărtăşeam atracţia pentru figura mitică a lui Grotowski. Ne unea speranţa unui orizont comun şi ce mă captiva la Rică era aptitudinea, ce-mi era străină, de a privi lumea şi teatrul său ca un miracol constant. Vorbeam în noapte, ne comunicam vise de teatru, ne plimbam îndelung, nimic nu ne disocia. Şi ca un preţios semn de prietenie reciprocă am interpretat cadoul pe care mi l-a oferit într-o zi de vară: coroana lui Macbeth, spectacolul său de clasă la regie. O coroană în tablă, cu dinţi parcă decupaţi în carton, o coroană de teatru şi totodată un semn regal. De această coroană, ani de zile nu m-am despărţit. Rică, ironic şi aiurit, va povesti mai târziu: „Biţă mă invitase la o aniversare de-a lui şi nu ştiam ce să-i dau. Am ales coroana!” Această mărturisire, în ochii mei, nu o devalorizează, ci dimpotrivă: cadoul aleatoriu se va încărca de sensul adânc pe care, în timp, i-l voi acorda eu. Rică e iniţiatorul, eu îi sunt autorul: „coroana” am construit-o împreună, ca o comună operă afectivă. De aceea a sfârşit în coroana „noastră”!
Coroana, spre dezolarea bunicilor mei, trona în camera adolescenţei mele din Cotroceni şi, drastic, interziceam bunicii mele gospodare orice minimă deplasare. Exigenţa mi-a fost respectată într-atât încât când s-a zugrăvit interiorul casei nimeni n-a mişcat-o şi pete albe au căzut şi s-au impregnat pe fierul ruginit. Pe fotografia ultimă, aceea a Scrisorilor, le-am recunoscut, consecinţă a absurdei mele obstinaţii de a nu o mişca, totem interior. Coroana maculată, dar nu coroana abandonată. Coroana însemnată nu de sânge, ci de vopsea albă, semn de doliu la japonezi.
Coroana, plecând la Paris, am luat-o cu mine. Singurul obiect personal în afară de haine şi câteva cărţi. Ca şi la Bucureşti, şi-a găsit repede un loc în casă, punct de orientare sentimentală pentru emigrantul ce eram. Mărturie, totodată, a unei tinereţi pe care nu mă decideam să o părăsesc. Ţara da, nu însă şi ea. Coroana mă ajuta. Coroana de însoţire. Ea venea de altundeva, din alt timp, din altă lume pe care Rică, în felul său, şi el o părăsise. Coroana, la mii de kilometri, ne reunea.
Rică mi-a oferit coroana ca dar, ca pe un cadou, cu tot ce implică el ca sens unic, eu însă am transformat- o în „talisman” – „talisman”, obiect ce vizează persistenţa unei relaţii duble, ca inelul din Tristan şi Isolda sau medalioanele din piesele lui Marivaux sau operele lui Mozart. Coroana mă lega de el. Coroana, ani de-a-rândul, mi-a servit de suport pentru dialogul ce-l angajam periodic cu prietenul îndepărtat şi artistul bolnav. Memorie a studenţiei noastre.
M-am despărţit greu de acest fetiş sentimental care mă însoţise de la Bucureşti până aici la Paris, de această marcă a tinereţii solidară cu Rică a cărei prezenţă continuă să se manifeste prin gesturi şi gânduri de altădată. Azi mă întreb dacă eseul meu despre Supraveghere nu poartă şi pecetea lui? La Turda i-am văzut Gaiţele, spectacol pentru care instalase gigantice oglinzi graţie cărora bătrânele provinciale spionau oraşul, iar la Bucureşti, în taxi-ul în care ne urcasem, împreună cu Ovidiu Iuliu Moldovan, pentru a-l conduce, în plină criză, la spitalul neuro-psihiatric, el nu înceta să-mi spună, strângându-mă de mână: „Vezi luminile roşii. Securiştii ne urmăresc”. Supravegherea îl obseda! La el viaţa şi teatrul, tragic, se logodeau.
Coroana i-am restituit-o tocmai pentru a-i confirma durata unei relaţii născute în tinereţe, continuată dar întreruptă, apoi, de viaţă şi boală. Coroana ce-i revenea mi se părea a fi cadoul meu „secund”, în direcţie inversă, ecou prelungit al debuturilor noastre, cristalizare, cum ar fi spus François Villon, a „zăpezilor de altădată”. Zăpezi persistente şi nicicum topite. Coroana nu mi-l evoca decât pe Rică şi doar, uneori, în clipe de veghe pe Macbeth. În clipele revoluţ iei din decembrie când, fără vină, doar din implicare şi teroare, mi-am pierdut somnul. Coroana, atunci, în cameră, nu mă proteja, ci mă însoţea în insomniile emigrantului ce-şi regăsea violent originea. Coroana shakespeariana... coroana capturată, o clipă, de agitaţia istoriei pentru a-şi recâş- tiga apoi statutul de cadou intim. Ea a redevenit apoi coroana lui Rică.
Revenită în România, în mâinile prietenului de altădată, aceasta mi se părea a fi concluzia unei decizii personale, sincere, juste, cu care se închidea astfel un cerc. Cercul vieţii. De la tinereţe până la bătrâneţe! Descoperind-o însă pe ecranul calculatorului în zorii unei dimineţi solitare, am resimţit emoţia fără de seamăn a unui dar ce-şi continua drumul dincolo de viaţă, spre moarte! Darul ce-mi revenea! De acolo!