Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 


de

Din cînd în cînd, Germania este zguduită de scandaluri "intelectuale" şi morale, înrudite filogenetic cu afacerea Dreyfuss şi amintind uneori, prin vehemenţa cu care "păcătoşii" sunt ţintuiţi la stîlpul infamiei, de ritualurile vînătorii de vrăjitoare. Disputa istoricilor germani, cazul Heidegger, polemica Bubis-Walser au declanşat fiecare o prelungită şi intensă mobilizare a spiritelor, au fost pe larg mediatizate devenind antologice. Documentele acestor scandaluri au fost editate în volume dotate cu note de subsol şi aparat bibliografic.

Ce rămîne în urma lor? Lecţii de morală date posterităţii? Mărturii ale eternului conflict între conformism şi oportunism, asumarea de către liber-cugetători a dreptului de a şi greşi în judecăţile pe care le emit despre lume şi viaţă, istorie şi politică? Sau poate certitudinea că nici scriitorii pe care Platon voia oricum să-i alunge din cetate şi nici politicienii care se leagă prea mult de spusele şi prea puţin de scrierile autorilor "rebeli" nu se afla în posesia adevărului absolut şi a dreptăţii infailibile? Este mai durabilă mea culpa pe care cei care au greşit o fac - fără a se putea spăla pe deplin vreodată de păcatul de a fi călcat pe de lături? Sau în cele din urmă, doar opera rezistă probei timpului şi gusturilor schimbătoare ale zilei?

Sunt cîteva din nedumeririle reactivate de un nou scandal ce a înfierbîntat spiritele în ultima decadă a lunii mai şi în cea dintîi a lunii iunie, care a făcut şi va mai face să curgă multă cerneală şi mult venin...

Peter Handke este indiscutabil unul din cei mai talentaţi scriitori de limbă germană. Austriac născut în Kernten, avînd o mamă slovenă şi un tată despre care se spune că ar fi fost nazist, Peter Handke nu a excelat prin conformism şi cu atît mai puţin prin justeţea parti-pris-urilor sale politice. Asumîndu-şi libertatea de opinie, secondată inevitabil şi de riscul de a greşi, Peter Handke a luat şi partea poporului sîrb în conflictul iugoslav, şi a dictatorului Miloşevici, a dezvăluit şi abuzurile comise de musulmani în acest război, a recurs la comparaţii nefericite punînd pe acelaşi plan suferinţa poporului sîrb (încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial) cu cea a poporului evreu, s-a rătăcit în gradele de comparaţie, şi-a dat seama de grozăvia erorii dar şi de inadvertenţa dintre sentimentele şi spusele sale şi, avertizat, şi-a revizuit în scris opinia, corectînd-o într-un articol publicat fără comentarii în "Frankfurter Allgemeine Zeitung" la vremea lui.

Între timp, Slobodan Miloşevici a murit, iar Handke nu a ezitat să participe la funeraliile dictatorului sîrb şi să se pronunţe din nou în chestiunea iugoslavă. Faptul nu a rămas nesancţionat: Comedia Franceză a retras din programul anului 2007 una din piesele lui şi cîţiva monştri sacri ai scenei culturale franceze s-au numărat printre cei circa 150 de semnatari ai unei note de protest. La doar cîteva zile după acest incident, cei 12 membri ai juriului Premiului Heinrich Heine (premiu a cărui sumă a fost dublată în acest an jubiliar) votează în proporţie de două treimi în favoarea acordării distincţiei lui... Peter Handke.

Decizia nu este dictată de intenţii consolatoare, ea onorează independenţa, tenacitatea cu care, de unul singur şi fără menajamente, autorul urmăreşte în scrierile sale o anumită idee de adevăr. Subiacent, spiritul de frondă, caracterul provocator şi vizionar - genuin sau asumat - par a crea o legătură între patronimul premiului şi laureatul desemnat, între Heine şi Handke, după cum dau de înţeles într-un prim moment reacţiile din mass-media. Dar scandalul nu întîrzie, i se reproşează din nou lui Handke partizanatul său politic, reamintindu-se opiniei publice că Premiul Heinrich Heine, fondat în 1972 de oraşul Düsseldorf în care poetul s-a născut, este decernat personalităţilor care prin întreaga lor creaţie spirituală s-au angajat în favoarea drepturilor fundamentale pentru a căror respectare poetul german, evreu de origine şi emigrat în Franţa, a militat în plin secol XIX. Este evocată, de asemenea, cultivarea de către laureaţi a "progresului politic şi social, slujirea principiului înţelegerii între popoare şi răspîndirea ideii apartenenţei comune a tuturor oamenilor".

Onorează Premiul Heinrich Heine angajamentul politic al autorului sau opera acestuia? întrebarea persistă şi ea stîrneşte în jurul persoanei lui Peter Handke o nemaiîntîlnită furtună, mai ales după ce Consiliul Municipal al oraşului Düsseldorf, liderii diverselor fracţiuni politice din Parlamentul de Land pun sub semnul întrebării justeţea deciziei juriului, dar fără a fi citit în prealabil opera laureatului din 2006. Se emit cele mai aberante opinii şi comparaţii - de pildă cea aparţinîndu-i europarlamentarului ecologist Daniel Cohn-Bendit care, nici mai mult nici mai puţin, consideră că a acorda Premiul Heine lui Handke este ca şi cum distincţia i-ar fi atribuită fanaticului preşedinte iranian Ahmadinejad. De mirare cum Cohn-Bendit, rebelul din tinereţe, cuminţit între timp, dar nu într-atît încît să renunţe cu totul la teribilisme, insolenţe şi provocări verbale - nu şi-a dat seama că, uzînd de o astfel de comparaţie, nu face decît să bagatelizeze primejdia pe care Ahmadinejad o reprezintă pentru pacea şi stabilitatea lumii.

Polemicile în jurul legitimităţii premiului escaladează, unii din membrii juriului se distanţează public de propria decizie, învinuindu-se reciproc. Peter Handke ia poziţie din nou în paginile cotidianului "Frankfurter Allgemeine Zeitung" şi apoi în "Suddeutsche Zeitung", recomandîndu-le celor interesaţi şi implicaţi în controversele ce se înteţesc de la o oră la cealaltă, lectura scrierilor sale din ultimii 15 ani. Recomandare pe care o face între timp şi regizorul Wim Wenders, tot în marele ziar bavarez. Opiniile pro şi contra ale publiciştilor spadasini se încrucişează cu tot mai mult zgomot, juriul Premiului Heine demisionează, reprezentanţii Consiliului Municipal din Düsseldorf cer o pauză de gîndire, se comunică în acelaşi timp că premiul nu va mai fi decernat în acest an. Centrul PEN din Germania intervine şi el, caracterizînd întreg scandalul drept un spectacol nedemn. Decizia finală ar fi trebuit luată pe 22 iunie, dar zarurile au fost aruncate şi ele au căzut prost. "în cele din urmă, nimeni nu mai pricepe nimic" titra "Suddeutsche Zeitung" pledoaria pro domo pe care Peter Handke, ţintuit la stîlpul infamiei, o semna din nou în legătură cu articolele apărute în cotidianul francez "Liberation". Seamănă sau nu scandalul creat în jurul cuplului Heine-Handke cu ceea ce francezii denumesc querelle d"allemand, adică o gîlceavă ale cărei pricini nimeni nu le mai pricepe şi ale cărei urmări rămîn imprevizibile?

Una dintre consecinţele furtunii care continuă să bîntuie pare a fi nevoia imperioasă de a clarifica lucrurile, de a afla răspunsuri noi la întrebări mai vechi: este sau nu un scriitor o instanţă morală, în ce măsură opera poartă însemnele convingerilor sale politice, pot fi acestea translate prin exegeză în subtextul scrierilor? Şi nu cumva aveau măcar un dram de dreptate apologeţii autarhiei actului literar, a separării nete a biografiei de operă? Or, într-o perioadă în care voyeurismul, trivializarea şi bulevardizarea progresivă a presei fac mai interesantă şi mai accesibilă viaţa particulară a unui scriitor decît opera sa, este inevitabil ca valoarea literară a scrierilor acestuia să sufere de pe urma unor opinii sau angajamente politice discutabile, contestabile sau reprobabile.

Cazul Handke nu este unul singular în istoria literaturii universale şi nici în ritualurile acordării de premii şi distincţii. De aceea se cuvin luate în seamă mai ales intervenţiile unor scriitori în acest nou scandal. Unii îi sar în ajutor autorului stigmatizat - cum face Elfriede Jelinek, laureată a Nobelului pentru Literatură în 2004, majoritatea însă incriminează amestecul politicienilor în decizia juriului şi - ceea ce este cel mai grav pentru ambele părţi - insuficienta cunoaştere a scrierilor acestui autor prolific, talentat şi dificil ca personalitate.

Botho Strauss, eseist şi dramaturg, el însuşi un spirit provocator, înşiruind retoric întrebările într-un articol apărut în "Frankfurter Allgemeine Zeitung" sub titlul Ce rămîne din Handke relevă deficienţele unei lecturi a operei prin ochelarii ideologiei şi ai corectitudinii politice. între exemplele victimelor lecturii tendenţioase figurează Carl Schmitt, vinovat de a fi contribuit la legislaţia rasială din timpul celui de-al Treilea Reich, dar avînd şi meritul de a fi fost cel mai mare jurist în materie de drept statal din secolul XX, cel mai intuitiv specialist în materie de drept constituţional. A vorbi despre Heidegger pentru a evidenţia doar rolul său de rector universitar cu carnet de partid nazist - a devenit între timp ridicol. Ce rămîne din Brecht care a pus mai presus revoluţia decît viaţa semenilor şi care i s-a împotrivit sîngerosului Stalin doar uzînd de niţică dialectică? Brecht rămîne cel mai mare reformator al dramaturgiei, care a influenţat durabil, pînă azi, structurile şi mentalitatea teatrului modern. Exemplele pot continua şi dincolo de cele invocate de Botho Strauss şi printre ele ar putea figura şi Céline, Knut Hamsun, Gottfried Benn, adepţi, într-o anumită perioadă a vieţii lor, ai ideologiei de extremă dreaptă. Să nu-i mai citim pe Mircea Eliade şi pe Emil Cioran, să nu le mai studiem opera, să le scoatem din librării şi bibliotecile universităţilor cărţile doar fiindcă au fost simpatizanţi ai mişcării legionare în prima tinereţe? Regretatul François Furet, autorul epocalei cărţi despre sfîrşitul iluziei comuniste, atrăgea atenţia asupra riscurilor decontextualizării istorice a unor anumite convingeri sau ideologii - ceea ce nu înseamnă cîtuşi de puţin a bagateliza ororile comise în numele lor. Ne putem întreba mai departe dacă Gabriel García Márquez este un scriitor mai puţin bun pentru că este prieten cu Fidel Castro? Sau José Saramago fiindcă a avut convingeri comuniste? Ce ne facem cu unii filozofi, mai ales cu aşa-zişii nouveaux philosophes, dintre care unii au virat brusc din extrema stîngă spre un neoconservatorism învecinat cu extrema dreaptă? Şi ce-i de făcut cu clasicul Jean Paul Sartre? Fireşte, cele cîteva exemple citate nu minimalizează gravitatea unor rătăciri politice ale lui Peter Handke şi nici, aşa cum afirma Bora Cosici, monstruozitatea sprijinului dat unui regim criminal de scriitorul austriac, care între timp s-a dezis de unele vechi convingeri.

Amintind de manifestul lui Emile Zola J"accuse, Peter Handke semnează pe 2 iunie un text intitulat Je refusé!, o scrisoare deschisă adresată primarului general al oraşului Düsseldorf în care explică de ce refuză Premiul Heine "Frankfurter Allgemeine Zeitung" tipăreşte pe 9 iunie atît scrisoarea autorului "declasat", cît şi răspunsul, pe un ton amical, al primarului care regretă cele întîmplate şi-l roagă pe Handke ca atunci cînd va merge la Cimitirul Montparnasse la mormîntul lui Heine, aşa cum promisese s-o facă, să-l salute şi din partea sa pe fiul neiubit la vremea lui, al oraşului Düsseldorf. Nu se ştie dacă Handke i-a adus sau nu omagiul promis lui Heine. Cert este că "partida s-a încheiat", iar editorialiştii se grăbesc rînd pe rînd să deducă morala unei fabule amare: amestecul politicii în treburile literaturii a fost şi de astă dată, ca întotdeauna - unul nefast.

Cazul Handke rămîne deocamdată, din perspectiva uraganului mediatic declanşat de decizia juriului de a-i acorda Premiul Heinrich Heine şi apoi, de a i-l retrage, şi expresia complicatei situaţii pe care ideologiile secolului al XX-lea au creat-o în cultura europeană.



Ca un post scriptum la această dispută poate figura un alt aşa-zis scandal, eclipsat de izbucnirea furtunii Heine/ Handke. La inaugurarea celui de-al 72-lea Congres Mondial al PEN Clubului, laureatul Nobel pentru Literatură din 1999, Günter Grass, a făcut un virulent rechizitoriu politicii promovate de preşedintele american George Bush şi de premierul britanic Tony Blair, pe care i-a acuzat între multe altele şi de ipocrizie. Autorul Tobei de tinichea, căruia în 1959 senatul oraşului Bremen i-a refuzat premiul literar pentru acest roman care ar fi urmat să-i fie decernat în 1960, a criticat sonor şi fără menajamente politica Statelor Unite. Rechizitoriul a fost răsplătit cu ropote de aplauze. Dar, spre deosebire de alţi confraţi de breaslă, Günter Grass, monumentalizat deja prin întreaga sa operă şi prin palmaresul de premii literare, deţine şi o îndelungă experienţă în materie de curaj civic şi atacuri virulente la adresa consensului oportunist şi generalizat şi a conformismului politic. Iar riscul de a greşi şi-l asumă cu nonşalanţă, ştiind prea bine că, din vremuri biblice "nimeni nu e profet în ţara lui."

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara