640 de pagini numără corespondenţa, recent publicată în franceză, dintre Hannah Arendt şi Gershom Scholem. Prima nu mai are nevoie de prezentare. Nici al doilea, pentru cunoscătorii raporturilor sale cu Mircea Eliade, cu ocazia unei invitaţii adresate românului de a conferenţia în Israel şi de la care a plecat articolul lui Norman Manea intitulat „Felix culpa”. Arendt este atee şi prorasistă, analistă şi jurnalistă politică. Scholem este un ”reacţionar religios”, cum îşi spune el însuşi, nu fără un dram de ironie. Divergenţele de opinie sunt mai numeroase decât potrivelile. Scholem îi reproşează Hannei că nu-i iubeşte pe evrei. ”Nu-i iubesc şi nu cred în ei, răspunde Hannah. Aparţin în mod natural şi factual poporului evreu”. Scholem nu e de acord nici cu „banalitatea răului”, cunoscuta teză a Hannei, nici cu analiza procesului lui Eichmann, care ar răpi shoah-ului caracterul unic. Când Hannah critică sionismul, Scholem îşi iese din fire: „Consider textul dv. o nebunie politică şi căreia nu-i pot opune decât protestul meu hotărît, în speranţa de a vă conduce către o mai bună înţelegere şi către autocritică”. Te întrebi, citind scrisorile, de ce s-a stins, aproape pretutindeni în lume, la noi cu asupra de măsură, cultura raportului între oameni cu convingeri diferite sau opuse, indiferent de natura lor, şi s-a născut o cultură a urii, care exclude orice raport şi face cu neputinţă dialogul.