Orice s-ar spune în mod oficial - sau mai puţin oficial - despre perioada comunistă, oricât de odioasă ar apărea astăzi, ne place sa citim despre ea. Valoarea documentară, împreună cu o luare de poziţie personală, asigură, de cele mai multe ori, succesul autorului care se încumetă la acest subiect. Având în vedere aceste considerente, nu e greu să deduceţi că autorul pe care vi-l propun de data aceasta are parte, de la bun început, de o primire pozitivă. Şi - totuşi - nu numai datorită subiectului pe care îl alege, ci mai ales, pentru felul particular şi fermecător în care acesta îşi scrie cartea.
Aşadar, Ştefan Baştovoi, Iepurii nu mor. Un roman apărut de curând la Editura Polirom, aflat la a doua ediţie. Pe scriitorul basarabean îl cunoaştem încă din anii '90, de când acesta convinge critica prin câteva cărţi de poezie : Elefantul promis (1996), Cartea Războiului (1997). Şi - mai mult decât atât - îi influenţează pe tinerii scriitori ai viitoarei generaţii 2000 (Marius Ianuş e un exemplu relevant). Din 1999, Ştefan Baştovoi e cunoscut drept părintele Savatie, după ce se călugăreşte la Mănăstirea Noul Neamţ din Basarabia, dar continuă să scrie pe teme filosofico-teologice: Între Freud şi Hristos, Ortodoxia pentru postmodernişti, A iubi înseamnă a ierta ş.a. În acest context - şi nu numai -, romanul Iepurii nu mor este altceva. Totul se petrece în Basarabia, parte a Uniunii Sovietice post-leniniste. Un elev în clasele primare, Alexandr Vakulovski - zis Saşa - apare ca personaj, dacă nu principal, în orice caz reflector. Nu mă aventurez în a-l numi personaj principal pentru că acesta este mai degrabă marioneta fragedă pe care o pune în mişcare energia marelui U.R.S.S. Educat în ideologia leninistă, Saşa este, de la început până la sfârşit, admiratorul febril al conducătorului rus. Entitatea centrală rămâne, deci, spiritul atât de binecunoscut al comunismului. Întîmplările de la şcoală, de acasă sau din satul natal al lui Saşa sunt întrerupte de capitole scurte, ca nişte flash-uri suprarealiste, în care Lenin sau alte personaje, fără legatură cu firul narativ principal, trăiesc mici evenimente. Imaginile paradelor sau ale lecţiilor de la şcoală vădit concepute ideologic dau coloritul atmosferei. Iar umorul este - de cele mai multe ori - cu două feţe: Saşa învaţă la şcoală că primul om (fireşte, bun) care a enunţat şi demonstrat că Pământul se învârte în jurul axei sale a fost ars pe rug de capitalişti (care există de la începutul lumii şi sunt răi). Caraghios, dar trist pentru ştiinţa istoriei. Personajele sunt puţine, limitate, extrem de conformiste şi puţin umanizate, însă cu atât mai mult absolut verosimile, dacă le privim prin intermediul propriei experienţe comuniste. În plus - iepuri. Iepuri morţi. Iepuri vii. Iepuri făcuţi căciuli ruseşti. Iepuri răi, iepuri domestici sau doar iepuri.
Să ne edificăm puţin, pentru că apariţia acestor animale în titlu şi în roman este deconcertantă. Aici, iepurele ia sensul bolii, al putredului : "Boala era ascunsă în trupurile lor ca un iepure mort într-o vizuină părăsită". Acesta este imaginea iniţiatorului comunis­mului, a comunismului însuşi: "În iarbă am găsit ceva alb. Un iepure mort cu schije în cap. Vladimir Ilici şi l-a pus pe creştet: Priviţi ce schije am în cap, sînt schije capitaliste!. Le vom băga noi schije în cap, să meargă paşnic lumea la serviciu! De ce mor iepurii, ucişi de schije capitaliste?". De fapt, iepurii sunt sin­gurele elemente negative care neliniştesc aerul romanului, atmosferă lâncezind în "binele" mentalităţii comuniste. În rest, lumea se bucură de optimul nivel la care a ajuns societatea. Mihai Vakulovski notează corect, pe coperta a patra a cărţii, că "perspectiva şnarativăţ e una de ultimă oră, demistificatoare şi ironică" asupra comunismului. Mai mult decât atât, departe de a fi stridentă, această viziune se infiltrează foarte subtil, însă vădit conştient şi voluntar.
Interpretarea iepurilor ca fiind rămăşiţe de mentalitate a Uniunii Sovietice apare ca un mod potrivit de asimilare a acestui simbol poetic şi încifrat din romanul lui Ştefan Baştovoi. Iată un fragment cheie al romanului: " - Nu moare iepurele! Nu moare niciodată! Iepurele nu poate să fie mort! - Tu, Edmundîci, se vede că nu posezi sensul cuvintelor. Ce vorbă-i asta? Cum să nu moară iepurele? Iepurele moare! - Iepurele nu poate să moară! Poate să se deghizeze, dar de murit nu moare! Iepurele poate să stea pe jos, să facă viermi şi să adune muşte! Dar iepurele nu moare niciodată!". Tipul de limbaj înlemnit şi acela de raţionament frust spun totul, fără ezitări.
De fapt, ceea ce face acest roman plăcut la lectură este poeticitatea sesizabilă în fiecare rând. Deasupra a tot ce se întâmplă sau nu în roman, privirea este lirică, atentă la elemente uneori marginale, cu un efect stilistic fermecător şi insolit, fiind totodată precisă în descriere : "Picioarele se goliră de tot ce era rău. S-au scurs odată cu oboseala durerile scurte şi nemulţumirea, se subţiară, se făcură mai mici. [...] Ridică o mână şi rupse o petală mare, portocalie, o duse la gură şi o lipi. Suflă şi îi dădu drumul să zboare, rotundă, peste cîmp." Mai mult, îl întrezărim pe poetul Ştefan Baştovoi, prin imaginea unui Dumnezeu umanizat, ca în unele poeme din volumul Elefantul promis. Acelaşi Dumnezeu care se ducea la cantină sau care scria "englezesc şi stângaci" îşi confecţionează aici, - în ochii copilului - omeneşte, o scară mare din lemn cu ajutorul căreia urcă în cer.
Cu o asemenea putere de reprezentare, romanul Iepurii nu mor al lui Ştefan Baştovoi îşi convinge cititorul, plasându-l într-un univers bine familiar şi, în acelaşi timp, desfăşoară un spaţiu mai mult decât suficient pentru interpretare şi reflecţie.