Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

eminescu, poem cu poem:
„Copii eram noi amândoi...“ de Alex. Ştefănescu

Manuscrisul poeziei Copii eram noi amândoi... datează din 1871 și – după cum remarcă Perpessicius – seamănă, prin calitatea hârtiei și grafie, cu manuscrisele unor poezii ca Eco, Memento mori, Înger și demon. Putem presupune că toate aparțin unei scurte secvențe de timp. Dar, prin conținut, poeziile nu seamănă între ele.
Eterogenitatea unor texte compuse în aceeași perioadă dovedește că studentul român aflat la Viena, cu stilul încă neformat, livresc-romantic, scria din plăcerea de a scrie, despre aproape orice. Nu avea o obsesie lirică anume. Memento mori reprezintă reveriile provocate tânărului poet de un curs de istorie antică (unele versuri fiind notate chiar în timpul audierii cursului), Eco – o poveste de dragoste feericfantezistă, cu recuzită luată din basme, Înger și demon – un love story inspirat de Comuna din Paris, cu un proletar luciferic și o fiică de rege fascinată de el, refugiați amândoi în obscuritatea Catedralei Sfântul Ștefan din Viena.
Și mai neasemănătoare cu textele din 1871 este poezia-improvizație Copii eram noi amândoi..., evocare jucăușă, capricioasă și totuși de o coleșitoare tristețe a copilăriei petrecute împreună cu unul din frați (probabil Ilie Eminovici, 1846-1863) la Ipotești și prin împrejurimi.
Abia împlinise 21 de ani și Eminescu se gândea deja la copilărie ca la un trecut îndepărtat, pierdut în „negura de vremi”! Nu este prima dată când ne surprinde printr-o astfel de stranie precocitate. La 30 de ani va scrie: „optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit”.
Poate că sentimentul de copilărie trăită „demult” se explică și prin depărtarea în spațiu (1 000 de km) de Ipotești. De la o asemenea distanță nu se poate ajunge repede acasă, trebuie întreprinsă o adevărată expediție.
În orice caz, copilăria evocată de tânărul aflat la Viena pare privită printr-un ochean întors:
„Copii eram noi amândoi,/ Frate-meu și cu mine./ Din coji de nucă car cu boi/ Făceam și înhămam la el/ Culbeci bătrâni cu coarne.// Și el citea pe Robinson,/ Mi-l povestea și mie;/ Eu zideam Turnul – Vavilon/ Din cărți de joc și mai spuneam/ Și eu câte-o prostie.”
Poezia are, cum se vede, și o valoare ...documentară, dându-ne o idee despre jocurile și jucăriile copiilor de atunci. Dar și mai evidentă este valoarea ei literară. Jocul celor doi frați – așa cum și-l amintește Eminescu – înduioșează prin modestia recuzitei, prin ingeniozitate naivă și printr-un secret umor. Faptul că melcii au ...coarne ca și boii ne amuză și ne câștigă simpatia.
Dar acesta este doar prologul unei epopei a luptei copiilor cu broaștele, „epopeie eroi-comică” (după cum inspirat își numește Ion Budai-Deleanu Țiganiada). Cititorii de azi care nu cunosc decât mediul citadin nu-și pot imagina lacurile încărcate de vegetație și de broaște din pădurile de genul celor prin care hoinărea Eminescu în copilărie. (Unul din lacuri aparținea chiar familiei.) Pentru copii era o aventură să străbată desișul de stuf, să pășească, desculți, prin mâlul cleios, să treacă prin apa plină de mormoloci și păianjeni acvatici. Eminescu – surâzător, fără ambiția perfecțiunii – face poezie din aceste amintiri. Ni-l putem imagina scriind versurile neglijent, absorbit nu de scris, ci de retrăirea unor momente fericite:
„Adesea la scăldat mergeam/ În ochiul de pădure,/ La balta mare ajungeam/ Și l-al ei mijloc înotam/ La insula cea verde.// Din lut acolo am zidit,/ Din stuful des și mare,/ Cetate mândră la privit,/ Cu turnuri mari de tinichea,/ Cu zid împresurată.”
Urmează epopeea luptei cu broaștele, la fel de comică precum Batrachomyomachia lui Homer (sau atribuită lui Homer). Este un fel de sinopsis al unei epopei, iar scurtimea însăși (scurtimea unei epopei!) îi evidențiază caracterul de parodie:
„Și frate-meu ca Împărat/ Mi-a dat mie solie,/ Să merg la broaște ne-mpăcat,/ Să-i chem la bătălie –/ Să vedem cine-i mai tare. // Și împăratul broaștelor,/ C-un oacaca de fală,/ Primi – porunci oștilor/ Ca balta s-o răscoale./ Și am pornit război.”
Cronicarul hilarului război nu este neutru. Se laudă cu faptele de arme ale oștii compuse din el și fratele lui:
„Vai! multe broaște noi am prins/ –Îmi pare chiar pe rege –/ Și-n turnul negru le-am închis,/ Din insula cea verde./ Spre sar-am făcut pace.// Și drumul broaștelor le-am dat./ Săltau cu bucurie,/ În balt-adânc s-au cufundat/ Ca să nu mai revie./ Noi am pornit spre casă.”
Istoria continuă, funambulesc, cu primirea drept răsplată a unor demnități exotice de către narator, cu crearea unui... staff al lui („Motanul alb era Vister,/ Mârzac cel chior ministru/ Când de la el eu leafa-mi cer/ El miaună sinistru...”), cu luarea în căsătorie a fiicei împăratului învins, „țapănă, nurlie”, pe nume Tlantaqu-caputli.
În viziunea lui Eminescu, esența copilăriei este „jocul de-a”. În spațiul ei magic totul seamănă cu viața maturilor, dar nu implică nicio răspundere. De aceea el privește copilăria ca pe un paradis pierdut.
În finalul poemului, cortina cade brutal peste această imagine a paradisului. Versul cel mai puternic din epilog are numai cinci cuvinte: „Mort e al meu frate.” 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara