Copac sfios, iubirea-ntruna creşte
Pîn' se-mbulzesc pe crengi fructele mari,
Ascunse-n frunze, rotunjind cereşte
Dorinţele ce le purtăm, hoinari
Prin roua plină de primejdii grele,
Fără să ştim că sîntem ocrotiţi
De îngerii ce au la tălpi obiele,
Fluturi şi flori scoţîndu-le din minţi.
Culesul va începe către seară?
Cine din noi va înţelege, blînd,
Că Dumnezeu în carne ne coboară,
Spre-a le lua cu mîna Lui din vînt?
Şi-a le muşca-n miezul mustos,
cu sîmburi,
Ca să simţim că nu mai sîntem singuri...
