Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Cool Britannia de Alexandra Olivotto


Iau o pauză de la cruciada mea pro Terry Gilliam ca să vă vorbesc despre Festivalul de Film Britanic. Am ratat câteva filme bune, aud, aşa că mă feresc să dau un verdict în privinţa întregii manifestări. Cele trei lungmetraje în care mi-am înfipt ochii sunt, ce-i al lor e al lor, cel puţin în sensul pe care îl dau eu cuvântului: moderate, trendy şi flegmatice. Nu se încăpăţânează să caute metafizica cu lumânarea, nu vor să îţi revoluţioneze viaţa sau să fie de artă. Dar te şi dezamăgesc un pic, tocmai pentru că acest aer cool rezultă dintr-un echilibru între defecte şi calităţi, care se cam anulează prin părţi.

Să îl iau pe primul în ordinea vizionării: Dead Man's Shoes, denumit de un critic un ,horror pastoral". Probabil pentru că filmul exploatează un anume filon asociativ: ,răii" sunt mereu poziţionaţi în interioare şi poartă culori urbane, iar ,bunul" e constant înfăţişat în spaţii deschise, chiar şi prin culori se potriveşte cu peisajul. Două planuri diferite, unul filmat color, altul alb-negru şi foarte granulat. Cel color, cu o paletă cromatică crudă, şi prezent desfăşoară o poveste a răzbunării, în care victima agresiunii iniţiale se dovedeşte a fi stafie. Mai exact, a unui puşti dezabilitat sinucis din cauza unor umilinţe şi abuzuri sexuale (planul alb-negru) la care îl supuseseră băieţii răi ai unui orăşel din Derbyshire. Problema este că începi să te prinzi că e fantomă din cauza unor diferenţe, mai precis adolescentul alb-negru e mult mai puţin coerent decât cel color, ceea ce cam strică revelaţia păstrată pour la bonne bouche. Fratele lui din trupele special vrea să le-o plătească cu vârf şi îndesat şi o face, de la psihologie până la măcelăreală. Nu prea se justifică informaţiile pe care le deţine el despre maltratarea fratelui său, în sensul de bun-simţ ,cine i-a spus ce s-a întâmplat?". Lungmetrajul îşi ia nişte riscuri, de pildă tratarea ucigaşilor de comici, care ar fi putut afecta dramatismul pe parcurs, dar potenţarea merge bine şi tragedia se echilibrează prin cezurile umoristice. Accentul final însă strică multe, în sensul că e genul de peliculă al cărei scenariu se remarcă mai mult prin ce nu spune, prestaţia actoricească e internalizată şi ţinută bine în frâu, iar la sfârşit strică impresia artistică spunându-ţi tot, pe litere. Nu e loc pentru explicaţii psihologice într-un personaj care s-a definit tot timpul exclusiv prin scopul său. În al doilea rând, că nu poate să îl ucidă pe ultimul agresor al fratelui său, e perfect comprehensibil, dar linia de până acum a personajului sugerează că ar fi fost perfect capabil să se sinucidă în loc să ceară favoarea de la altcineva. Mai apar şi replici nejustificate, pe ici, pe colo. Aceste defecte, combinate cu unul major, al coloanei sonore ce intenţiona probabil să amplifice tragedia, dar este mult prea empatico-solemnă ca să şi facă asta, mi-au dat o idee: filmul ar fi fost foarte reuşit dacă ar fi fost făcut pe structura vechilor pelicule mute.

De la al doilea film chiar am ieşit cu inima strânsă şi mi-am zis că nu-i tocmai rău că studenţii de la noi de la regie sunt obligaţi să pună osul la treabă în ceea ce priveşte scenariile. Noul film al lui Michael Winterbottom, thriller-ul SF Code 46 se remarcă printr-un contrast de-ţi pică faţa: imaginea este cu siguranţă excelentă, o atmosferă cyberpunk foarte bine reconstruită, dar ,săpată" de lacunele logice ale poveştii. Distopia viitoare nu e foarte clar conturată şi multe lucruri se bat cap în cap: se călătoreşte pe bază de permise foarte temporare, nu ai voie să stai într-un loc mai mult. De exemplu, nu capeţi permis pentru o zonă fiindcă nu eşti imun la boli de acolo. Dar nu pricepi de ce investigatorul William Geld (Tim Robbins) al cărui permis expirase pe când se afla în Shanghai nu poate obţine unul nou pentru a se întoarce acasă, în Seattle şi trebuie să îşi falsifice actul. Sau cum de angajatorii amantei lui, Maria Gonzales (Samantha Morton) o infectează cu un virus care să o oprească să se culce cu Geld şi să se auto-raporteze pentru violarea codului 46 (relaţiile sexuale cu o persoană cu o structură genetică similară al căror rezultat e un copil) pe care o comite a doua oară. Adicătelea, în viitor se poate şterge memoria, se pot ghici gânduri prin intermediul unor viruşi, fertilizarea in vitro şi clonarea sunt frecvente, dar nu mai există mijloace de contracepţie?! Asta ca să nu mai spun că maşinile sunt în continuare principalul mijloc de transport, de parcă omenirea ar fi putut evolua doar biologic, doar intern, nu şi extern... Mda, dar asta se poate justifica prin restricţii bugetare. În al doilea rând, nu mai pot nici să aud cuvântul ,virus" după acest film, atât de mult îl utilizează ca panaceu pentru orice impas scenaristic. Fireşte că există şi dublul tăiş aferent: de exemplu, urbanii şi cei exilaţi din oraşe reacţionează diferit la viruşi. Mai exact, virusul empatiei pe care îl ia investigatorul Geld (iar nu înţeleg, dacă pentru a fi investigator ai nevoie doar de un virus pe care îl poate lua oricine, care este criteriul de selecţie?) nu funcţionează în afara spaţiului urban, dar virusul cu care a fost ea infectată de către companie funcţionează în afara spaţiului urban.

Şi nu doar viruşii, ci şi personajele au probleme cu consecvenţa minimală. Să mă explic: Geld se înamorează de Maria, apoi o părăseşte. După care lasă nevastă, copil, job, pentru a fugi cu ea, deşi ştia de virus, a cărui acţiune nu o împiedică. Dar încearcă apoi să rămână cu domnişoara, fugind de forţele de ordine. Mă înţelegeţi, e cam bizar, apanajul marilor iubiri n-a fost niciodată ,acum te las, acum te iau, acum ud şi canapeaua". Astfel de erori elementare în contextul unui film altminteri foarte elaborat. Scenariul este, vorba unui critic american, original şi plin de idei, doar că din această abundenţă iese o dezordine logică. Nu lipsesc nici umorul, nici inovaţia verbală: engleza s-a globalizat şi fiecare al patrulea cuvânt este non-englez, adică spaniol, francez, arab etc. S-a comentat negativ prestaţia actorilor, dar nu mi s-a părut că pune probleme serioase. Atmosfera filmului e de departe o reuşită: se folosesc numeroase planuri plonjate, scenele de dragoste sunt filmate cât mai de aproape şi pe segmente de piele foarte mici, iar lumina e de-a dreptul un personaj în acest lungmetraj. Încă o schimbare majoră de ,look" a lui Winterbottom, despre care s-a spus deja că, din punct de vedere stilistic, e promiscuu. Visul unui operator de imagine, ce mai... Iar coloana sonoră creată de Free Association i se potriveşte peliculei ca o mănuşă. Mi-e imposibil să pricep cum de poţi fi atât de minuţios în astfel de detalii şi să ignori lacunele logice. Cu atât mai mult cu cât Winterbottom colaborează demult cu scenaristul Frank Cottrell Boyce, care până acum nu a dat astfel de chixuri...

Am o mare simpatie pentru ceea ce numesc filme miniaturi. Adică acelea care, cu un buget mic şi actori prospături, reuşesc să manipuleze decent o anume reţetă. Un astfel de film, pe care îl poţi numi doar ,slapstick comedy" este Man About Dog, un ,Snatch" în miniatură cu cursele de ogari drept pivot. De la Ritchie au fost luate travlingul accelerat şi ,împietrirea" unor anumite cadre. Regizorul Paddy Breathnach (filmul se petrece în Irlanda), un alt promiţător care nu s-a ţinut de promisiune, dă drumul unui torent de poante, majoritatea integrându-se în zona umorului de situaţie. Nimic nou sub soare. Dar publicul a râs non stop. Diferenţa faţă de Hollywood nu s-a prea simţit însă decât în ,localizarea" genului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara