Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Convorbiri cu Octavian Paler de Daniel Cristea-Enache

Când mi-a venit ideea unui volum de convorbiri cu Octavian Paler? Îmi amintesc bine momentul: tocmai încheiasem lectura romanului său Viaţa pe un peron, căruia urma să-i fac o prefaţă pentru ediţia de la Corint. Eram, de ani buni, impresionat şi intimidat de Octavian Paler. De cărţile sale, ca şi de ieşirile în spaţiul public, întotdeauna memorabile prin greutatea şi tonalitatea cuvintelor rostite. Într-o epocă a logoreei şi grafomaniei, cu atâţia analişti improvizaţi şi scriitori închipuiţi, acest intelectual strălucit avea darul de a restitui cuvântului gravitatea pierdută şi axa lui interioară. Aproape fiecare propoziţie scrisă ori rostită de Octavian Paler se întipărea în memorie şi în conştiinţă, făcându-te să gândeşti şi să-ţi pui unele întrebări. Nimic nu era de prisos, superfluu, scriitorul şi oratorul cântărind cu atenţie verbele şi scuturându-se de adjectivele inutile. Ceea ce mă frapase recitind Viaţa pe un peron era nevoia de comunicare a autorului, satisfăcută (dar numai până la un punct) prin intervenţiile, confesiunile şi dialogurile personajelor sale. În toate cărţile lui Octavian Paler există o voce multiplicată, un ego care se diminuează voit, ca să înregistreze alteritatea. Persoana întâi singular nu este rezervată unui anumit narator; prin ea se exprimă, pe rând, diferite identităţi, proiectate şi explorate de un scriitor care ştie să asculte. Când interlocutorul lipseşte, Octavian Paler şi-l creează, dedublându-se şi purtând pasionante dialoguri interioare. Viziunea artistică nu mai prezintă acea omogenitate din creaţia autorilor monoideatici, însă diversificarea ei are ca rezultat o uimitoare lărgire a universului moral. Maniheismul ce face şi astăzi atâtea victime e respins din capul locului de un scriitor pentru care lucrurile nu sunt deloc simple; şi pentru care nuanţele contează. Adevărul, binele, dreptatea nu sunt predeterminate şi nu se află în proprietatea cuiva. Ele se cer căutate şi câştigate, prin lungi deliberări şi decantări succesive. De aceea, procesul - în sens juridic ori moral-intelectual - este vectorul întregii creaţii a lui Octavian Paler şi marca ei inconfundabilă. Iată de ce ideea unui dialog consistent mi s-a părut a fi în spiritul operei sale. Autorul Autoportretului într-o oglindă spartă avea multe de spus, şi poate că era timpul s-o facă în mod direct, fără medierea eseului sau haina ficţională a prozei. Posibil să nu fi fost eu persoana cea mai potrivită, interlocutorul nimerit. Din prima clipă, Octavian Paler a respins categoric această variantă întristătoare, răspunzându-mi cu o generozitate şi o căldură care, literalmente, m-au topit. N-a fost nevoie de pledoarii şi "diplomaţie", de tatonări, reveniri şi preparative speciale. Ne-am descoperit, dintr-odată, pe aceeaşi frecvenţă de undă: un clasic în viaţă, dar fără aere magisteriale, şi un critic tânăr care, înainte de a pune pe hârtie afirmaţii şi negaţii rezolute, dorea şi doreşte să cunoască. Convorbirile au început în noiembrie 2005, când Octavian Paler tocmai primise Premiul Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor. Ca şi în cazul Recursului la memorie, volumul de convorbiri cu Ileana Mălăncioiu, întrebările au venit în tranşe tematice (serii de interogaţii prin care încercam circumscrierea şi totodată nuanţarea temei propuse) şi în scris, răspunsurile având acelaşi suport şi o elaboraţie similară. Cred că în dialogul cu un scriitor, această variantă e cea mai adecvată. Dacă a sta cu reportofonul deschis înseamnă a miza pe oralitate, pe spontaneitate, pe improvizaţie cuceritoare, a pune pe hârtie întrebări unui scriitor e totuna cu a crede în scrisul lui. E relativ uşor să formulezi prima întrebare. Mult mai dificil este să-ţi articulezi intervenţia după primul răspuns. Întârzierea mea la a doua întâlnire, justificată în sine, dar cam lungă pentru a rămâne nesancţionată, mi-a adus ironiile de rigoare, având însă şi un bun efect colateral. Numărând zilele în care eu "rumegam" întâiul set de pagini primite (culegându-le la calculator, citindu-le şi recitindu-le cu mare atenţie), Octavian Paler a ajuns la concluzia că e bine să-şi dateze intervenţiile. Astfel că dialogul nostru a căpătat, curând după demararea lui, şi această funcţie de jurnal. Trecerea timpului este atent monitorizată şi marcată, zilele începând să lase pe hârtie confesiuni ample sau, dimpotrivă, spaţii albe, datorate oboselii, plictiselii, necazurilor biologice. Omul care apasă pe clapele maşinii de scris (fiindcă Octavian Paler scria direct la maşină şi apoi revizuia tot la maşină) se desprinde uneori de autor, cerându-şi dreptul de a lăsa, într-o zi rea, pagina goală. Din această perspectivă, convorbirile sunt sesizante nu numai prin cuvintele tipărite, ci şi prin spaţiile temporale dintre ele; atât prin blocurile de text, cât şi prin blancuri. Treptat, cei doi interlocutori au înţeles că fiecăruia îi revine un anumit rol. Intervenţiile mele, pe care iniţial le doream mai consistente, s-au redus simţitor, astfel încât persoana intervievatorului să nu disperseze, într-un fel sau altul, atenţia personalităţii intervievate. Cu toate că eleganţa şi curtoazia lui Octavian Paler l-au făcut, în mai multe rânduri, să-mi adreseze cuvinte măgulitoare, accentul e pus tot mai mult - cum e şi firesc - pe universul lăuntric al scriitorului faimos, zgândărit de un critic ce se eclipsează. Fac această observaţie şi pe o notă polemică. De prea multe ori criticii literari se cred nişte autorităţi infailibile, valori fără de care scriitorii mari nu există. Ei bine, nu. Lucrurile stau chiar pe dos: scriitorul este cel care dă sens şi substanţă profesiunii de critic literar. În zilele ori săptămânile în care eram plecat din ţară sau atât de tracasat de ocupaţiunile mele încât nu aveam timpul fizic şi starea propice pentru a (re)veni la Octavian Paler, în Bd. Alexandru Ioan Cuza nr. 28A, acesta lua dialogul nostru pe cont propriu. Notaţiile diaristice, cu un interlocutor dispărut în filigran, au început să fie dublate de paranteze eseistice, prin care spiritul său mereu curios introducea noi teme de reflecţie. O ştire dintr-un ziar, o emisiune de pe Discovery sau History, o replică întâlnită într-o carte sau foşnetul obsedanţilor oţetari din curtea casei intră, parcă, în chipul cel mai firesc în cuprinsul elastic al acestor convorbiri. Nemaivorbind de politica dâmboviţeană, care îl irita pe Octavian Paler până la cele mai plastice comentarii, ieşite dintr-o mâhnire profundă... Nu aveam, aşadar, cum să-i prevăd răspunsurile. Întrebările mele sunt, de mai multe ori, simple pretexte pentru ca acest gânditor privat şi independent, "lup singuratic", cum se definea, să se exprime în toată anvergura ideaţiei sale. Lipsesc din această carte picanteriile biografice, dezvăluirile de un senzaţionalism ieftin, intimitatea văzută pe gaura cheii. Nu m-a interesat niciodată o asemenea perspectivă joasă, viaţa unui scriitor văzută la scară meschină. M-au preocupat mobilurile adânci ale lui Octavian Paler, iluziile şi principiile sale, resorturile literaturii şi biografiei, ceea ce îl face atât de special, inconfundabil, în elita autorilor noştri. Cu instinctul lui de scriitor, şi-a dat seama că aceasta este o excelentă ocazie de a vorbi nu numai despre noi, despre umanitatea largă, ci şi despre el însuşi, omul din spatele cuvintelor, cu bucuriile şi angoasele sale. Cât a vrut să dezvăluie din intimitatea lui, a dezvăluit; ce a vrut să lase acoperit, din pudoare şi bun simţ ţărănesc, a lăsat acoperit. În orice caz, în acest dialog se află, după propria mărturisire, confesiunea cea mai adâncă din câte a făcut. Ne-am înţeles extraordinar. Fără exagerare, acesta e cuvântul. Au existat totuşi două elemente de polemici cordiale: numărul de pagini proiectat pentru convorbirile noastre; şi titlul lor. Mie îmi plac volumele groase, acelea care, vorba unui connaisseur, stau singure-n picioare. El prefera volumele de trei sute de pagini, nici mai mult, nici mai puţin, ca să încânte cititorul fără să-l obosească. A ieşit, vai!, cum a vrut el. Titlul, în schimb, îmi aparţine. Octavian Paler voia unul autoironic: Convorbiri cu un bătrân reacţionar. şi nu era aici cochetărie, ci convingerea sinceră că se află în contratimp cu epoca sa, că timpurile noi au alte valori şi repere decât cele care l-au format. Vă asigur însă că Octavian Paler, aşa cum l-am cunoscut, nu era nici bătrân (deşi împlinise 80 de ani), nici reacţionar. Avea o tinereţe spirituală, o mobilitate intelectuală şi o vie curiozitate, păstrate, toate, până în ultima clipă. Convorbiri cu Octavian Paler. Mi se pare inutil să caut, în dialogul acesta, o sintagmă pe care s-o plasez în titlul cărţii. Definiţia ei ideală, argumentul peremptoriu, recomandarea cea mai bună este chiar numele autorului cu majusculă care a compus-o, sclipitor, la patru mâini. n Volumul Convorbiri cu Octavian Paler este în curs de apariţie la Corint/ Historia.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara