Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Convorbiri cu Dan C. Mihăilescu de Daniel Cristea-Enache

Daniel Cristea-Enache: Pentru nostalgicii de azi ai ceauşismului, amintirea acelor cozi monstruoase din anii ’80 s-a cam şters. A dispărut din memoria cărnii şi frigul din case. La fel, bezna generală, când se întrerupea curentul, ori cele două ore de program TV cu realizările Marelui Conducător. Şi totuşi, în acei ani, aşa cum exista o febră culturală, a devorării de cărţi (aţi evocat-o în convorbirile noastre), exista şi o fervoare a prieteniei. Se poate spune că prietenia şi solidaritatea erau valori tari în timpul regimului comunist, pentru a ajunge, după Revoluţie, valori „slabe”, bune numai pentru idealişti întîrziaţi? Şi, pe de altă parte, cum se desfăşura „tehnic” o masă organizată, cu tot dichisul, în penuria totală a deceniului nouă? Dragă domnule Dan C. Mihăilescu, ne-am văzut în ultimii ani la mai multe petreceri ale unor prieteni comuni. În anii ’80 bănuiesc că era altfel, dar cum arăta acest altfel?

Dan C. Mihăilescu: Dragă Daniel, una e când eşti coleg de celulă, sau de cazarmă, cu cineva, împărţind ororile, paradoxurile sublimului domestic şi revelaţiile înduioşătoare sau dezumanizante ale recluziunii – şi cu totul altfel arată realitatea, viaţa, odată ieşit pe poarta puşcăriei, a unităţii militare ş.a.m.d. Dacă succesul generează invidie, suferinţa naşte solidarizare, mai ales la români, experţi în ajutorul reciproc în caz de calamitate şi campioni ai dezbinării nemiloase în caz de reuşită. Marele avantaj al duşmanului comun. Pe noi, dictatura ne elibera de-o serie întreagă de obligaţii. Totul se cauţiona automat, de la cele mai elementare amănunte (aduceai cadou la o aniversare – în loc de flori sau şampanie – o cutie de ness ori un pachet de cafea, ţigări sau brânză, săpun sau carne, Vegeta sau mezeluri... orice-ţi trecea prin minte că ar avea nevoie persoana în cauză, fără nici o grijă de etichetă) până la reportajul despre Canalul Dunăre- Marea Neagră, pe care prozatorul X, om proaspăt debutat şi cu cert viitor literar, era obligat (!) să-l publice în „Scînteia”. Când prozatorul cu pricina te invita, împreună cu alţi prieteni, la el acasă ca să-ţi proiecteze Căinţa lui Abuladze, Munţii albaştri, 1984 sau Falling in love, toată lumea uita de reportajul greţos – iute dosit la capitolul „riscurile inerente ale meseriei”, „pagube colaterale în războiul de gherilă cu stăpânirea” etc.
Mizeria comună spală tot, efasează complicităţile, nivelează vinovăţiile şi fixează traverse peste şinele care, altminteri, paralele fiind, nu s-ar fi întâlnit niciodată. Aşa puteai să ajungi bine mersi în vizită alternativ la Dana Dumitriu şi Ilie Bădescu, la Dinu Săraru şi Gogu Rădulescu, la Augustin Buzura şi Paul Anghel, să ai interdicţie de semnătură şi cărţi interzise, dar şi convorbiri amiabile cu Victor Achim şi Ilie Merce. Zeci de scriitori care petreceau cu frenezie laolaltă, fie acasă, fie la restaurantele şi casele de creaţie ale Uniunii până în decembrie 1989, s-au spulberat în patru zări chiar în primele zile ale lui 1990, uneori cu ură de moarte. Locotenenţi ai lui D.R. Popescu, oameni livraţi integral, chiar decenii de-a rândul, siajului partinic au devenit peste noapte aprigi acuzatori ai foştilor stăpâni. Am participat la zeci de seri memorabile, în case vrednice de toată stima, la gazde optzeciste sau şaizeciste, unde întâlneai figuri, chiar VIP-uri politice, de-ţi stătea mintea-n loc. Pe un colţ de canapea ciocneai paharul cu Mircea Ciobanu, la televizor dădeai de Ioan Buduca uitându- se la Deer Hunter, iar pe holul dinspre bucătărie te-mpiedicai de ditamai Stelian Moţiu, care-şi turna vin alb şi roşu în paharul de votcă. Pas de mai înţelege ceva. Toată lumea coabita cu toată lumea în virtutea speranţei comune că „aşa, nu poa’să mai meargă mult!”
Sigur, la nivel macro, era o pseudosolidarizare, o grupare instinctuală, de turmă înfricoşată, bovarizând mirajul eliberării. Dar la nişă, în cluburile intelectuale, lumea constituia întradevă r un ţesut etic compact. Erau case, anturaje, grupări spirituale cu caracter conspirativ, legi de catacombari şi obedienţe cvasimasonice. Bunul simţ mă face să-mi cenzurez şi astăzi, la un sfert de veac după, logoreea secretofobă. Tot ce pot să spun e că două, trei ore (ca să nu mai spun de noaptea întreagă) într-o oază de acest gen te spălau de toată zgura umilitoare şi otrăvitoare a contextului. De bună seamă că-n toate locurile şi ocaziile cu pricina va fi existat şi Ochiul oficial-scrutător. Dar nimeni nu se sinchisea de asta, deprinşi cum eram cu toţii cu supravieţuirea supravegheată, când nu şi cu delaţiunea aproape generalizată.
Mi-aduc aminte că-n ultimii doi, trei ani de ceauşism, adunasem într-un raft toate cărţile (şi crede-mă, erau vreo douăzeci) în ale căror dedicaţii apărea formula „cu solidaritate intelectuală”, fie că erau de la Octavian Paler, Ana Blandiana şi Mircea Zaciu, fie de la Buzura, Bedros Horasangian şi Grigore Zanc...
Mda. Ne încălzeam împreună. Frigul comunitar, foamea solidarizantă, ura ca liant. Cu toţii trăiam săptămâni de-a rîndul pentru o seară de petrecere, dezinhibare, comuniune şi uitare de sine. După cum s-au făcut pretutindeni şi dintotdeauna revelioanele între prieteni – fiecare aducând pe masa gazdelor ce mâncăruri se pricepea mai bine să facă acasă – la fel veneam noi ca furnicile, fără pic de ruşinare, cu platourile, sticlele şi plasele, unul cu fasolea bătută, altul cu mezelurile şi brânzeturile, unul cu salata de boeuf, baclavalele, vinul şi votca, altul cu zacusca şi friptura, inclusiv funia de ceapă şi căţeii de usturoi, muştar, şerveţele şi scobitori. Mă rog, asta la chefurile di granda. Altminteri, ne vedeam în patru sau şase, numai cu pişcoturi de casă, ceva aperitive şi prăjituri, mai mult sau mai puţin udate cu ce îngăduia piaţa, de la „Ruon de”, un rom vietnamez infect, până la zaibărul de la ţară. Ca să nu mai spun de vinul spumos „Zarea”, care se vindea la... florărie şi care te balona falstaffian la modul criminal.
Aaaa, dar stai aşa: nu zici c-am dat-o gata, prin 1987-88, pe micuţa, drăgălaşa Anke Pfeiffer de la Akademie für Wissenschaft din Berlinul de Est, cu spumantul ăla nenorocit?!? Am invitat-o la noi acasă, în ciuda interdicţiei de-a întreţine „relaţii personale cu cetăţeni străini”, de vreme ce fata lucra un doctorat despre proza generaţiei ’80. Întrebându-i pe cunoscători, am aflat că mirajul germanic pe malurile Dâmboviţei consta în sfânta treime: telemea de oaie, roşii, pricomigdale. Exact asta i-am dat, de-am propulsat în două ore imaginea României la dimensiuni hollywoodiene. Când i-am mai arătat Magicianul şi Daniel Martin, romanele lui John Fowles, apoi Catedrala şi Războiul lui Llosa (achiziţionate graţie teribililor depozitari de la Cartea Românească, pe numele lor Mircea Nedelciu, Florin Iaru şi Dan Stanciu) şi i-am spus că a doua zi mergeam în două case de pe Julius Fucik să împrumutăm, de la Petrică Vasilescu, cartea lui Soljeniţîn Lenin la Zürich, iar de la B. Elvin La vie est ailleurs a lui Kundera, biata Anke era la un pas de infarct. Ce dictatură ceauşistă!? Ce cortină de fier!? Care despotism, de vreme ce noi ştiam pe de rost ultimele Apostrofuri ale lui Pivot, traduceam Abaddón exterminatorul, jonglam cu Bachelard, Barthes, Greimas, Béguin, J.P. Richard, Charles Mauron şi devoram nonşalant romanele lui John Le Carré?!? Mi-a fost la fel de greu să- i explic în ce consta răul nostru (Anke neputând cita decât, cel mult, din Gramsci şi Lukacs), precum avea să-mi fie, după ’90, să le explic amicilor din Lille că una era să fim la zi cu referinţele culturale occidentale şi altceva (in)adaptarea la mizeriile bolşevismului ceauşist.
Revin. Printre multele remuşcări pe care mi le-a turnat în suflet moartea maică-mii, asta a rămas cea mai sfredelitoare: că mai toate pachetele, pungile şi plasele pentru care ea stătea ore de-a rîndul la coadă, în ploaie, arşiţă sau ninsoare, noi le spulberam fără ezitare la o masă cu amicii. Când venea, săraca, a doua zi şi vedea pustiite rafturile frigiderului, se albea la faţă şi se clătina pe picioare. Cum să-i explici că, trezindu-ne aseară cu un cuplu de viitori debutanţi (aveam, ca orice eminescofil, „mania vânătorii de oameni”, cum îi zicea Noica) am ras într-un ceas o omletă uriaşă cu ouăle şi parizerul luate de ea ca să ne ţină o săptămână?
În fine. Ce era violent-altfel atunci era calitatea strălucitoare, pasională, a discuţiilor culturale. După ce prefiram rapid bârfele zilei – ce puroaie a mai etalat Eugen Barbu în „Săptămîna”, la ce manuscrise au mai „dat drumul” Magdalena Bedrosian, Gabriela Negreanu, Geta Dimisianu, Sorin Mărculescu, „pe cine a citat Ierunca azi-noapte” şi „dacă vine Croitoru în locul lui Dulea” – începeau ceasurile de polemici, la votcă, şi apoi de taifas, la cafea. Nimic din înariparea bătăliilor de atunci, când ne loveam în Marquez vs. Canetti, Roa Bastos vs. Cortázar, Sabato şi Carpentier, în Llosa vs. Musil, Rilke vs. Ginsberg sau Hölderlin vs. Ferlinghetti (după câteva pahare, organul oximoronic funcţionează perfect) nu mai e de găsit în discuţiile de azi. La chefurile de acum domină bârfa măruntă, floretismul calamburgist, văicăreala şi gâlceava „politică”, iar în cazurile cele mai bune ne copleşim reciproc doar cu amintiri hazlii sau picante din viaţa literară. Chestia devine şi cu vârsta, ce-i drept: parc-am fi cu toţii (minus voi, fireşte) nişte veterani plini de amintirile tranşeelor de altădată. Avem, ce-i drept, un teribil orgoliu al suferinţei.
Ce n-am înţeles eu este dispariţia bruscă, odată cu decembrie ’89, a puzderiei de persoane cu care ne vedeam, sporadic ori sistematic în ultimii ani de ceauşism, de la Mircea Zaciu (mereu casant, vivace şi la patru ace), Augustin Buzura (Doamne, ce căni de cafea putea să consume către miezul nopţii!) şi B. Elvin, la Val Condurache, Ştefan Borbely (care-a venit odată la noi cu poetul Marko Bela), Ioan Holban, Bedros Horasangian, Doina Uricariu, Ioan Dan Nasta... şi câţi alţii. Ce mai, libertatea ne-a atomizat complet. Ceea ce, probabil, o fi ceva natural. Poate că artificială va fi fost pseudosolidarizarea dinainte, mai ştii?

Aş spune că de la atomizarea socioculturală din anii ’90 am ajuns, astăzi, la o atomizare chiar infra-individuală. Andrei Pleşu a scris la un moment dat un articol în care îşi contempla cu tristeţe condiţia: un fel de „ghişeu” în faţa căruia întotdeauna va exista o coadă masivă de petenţi. X, Y, Z şi mulţimea lor se revarsă, cu diferite rugăminţi, cereri, chestionare, invitaţii ş.a.m.d. asupra unui om care – în mod obiectiv – nu are timpul fizic necesar pentru a da curs tuturor acestor apeluri. Scriitorincul Dan C. Mihăilescu este, la rândul său, asaltat cu varii cereri, apeluri, rugăminţi amicale şi oficiale... Mi-aţi spus câte aveţi de făcut în săptămâna în care a fost ziua dvs. de naştere – şi m-am îngrozit. O sarabandă de invitaţii, lansări, cocktailuri, conferinţe, interviuri cărora le-aţi spus „da”. Şi când spuneţi „da”, vă ţineţi de cuvânt: chiar faceţi ceea ce aţi promis că faceţi. Spre deosebire de mine, bunăoară, care am întârziat de multe ori cu rundele mele de întrebări în dialogul nostru, dvs. aţi fost tot timpul punctual şi parolist. De unde vine această structură nemţească (sau, orişicâtuşi, occidentală) a comportamentului dvs., în baia noastră levantină în care vorbitul surclasează întotdeauna făcutul, iar cuvântul e dat parcă numai pentru a fi încălcat? Între histrionismul lui Dan C. Mihăilescu, despre care a vorbit şi Andrei Pleşu la o emisiune recentă, şi acest parolism atipic la noi – n-ar trebui să existe o anume falie?

La orice m-aş fi aşteptat din partemi, dar nici în rupul capului nu aş fi crezut să-mi detecteze vreodată cineva o „structură nemţească”! Atât de mult m-am obişnuit să-mi ascult cu voluptate poruncile latinităţii doldora de levantinism – cea care, împreună cu temperamentul sangvino-coleric, mă livrează irepresibil şi invariabil meridionalităţii, capriciilor şi ispitelor orientale – încât e nevoie mereu de bunăvoinţa altora să-mi etaleze umbra disciplinată şi matematic productivă dindărătul histrionismului fanfaron. Căci adevărul e că-n suita multelor polarităţi de care am mai pomenit în aceste nevinovate exerciţii de narcisism confesiv, fiinţa mea rămâne una caragialocioraniană, unde timiditatea convieţuieşte (îngăduitor şi reciproc avantajos) cu impetuozitatea afirmativă, retractilitatea hachiţoasă face casă bună cu amfitrionismul exhibiţionist, iar plezirismul năzuros e dublat constant şi eficient de mania cantitativismului exact şi eficace.
M-a amuzat întotdeauna, iar astăzi mă amuză cu atât mai mult, mirarea oamenilor în faţa CV-ului şi-a bibliografiei mele. Cei care mă cunosc numai de la televizor, după anul 2000, sunt uluiţi de faptul că am debutat în 1982, că am scris cărţi despre Eminescu şi Blaga, că iniţial, ani buni, am fost aproape exclusiv critic de poezie. Alţii nu-mi cunosc traducerile. Mulţi sunt şocaţi să afle că am lucrat 23 de ani într-un institut de cercetări al Academiei, că am publicat vreo 20 de cărţi şi vreo 40 de prefeţe, ediţii, antologii... Iar toate ifosele astea ştiinţifice s-au derulat într-un peisaj fascinat de risipirea prin gazetărie, başca nimicniciile frivolităţii mondene. Mă rog, ai uneori senzaţia că te afli în faţa a cel puţin două persoane. Dar în ambele ipostaze cultul productivităţii, al exactităţii şi punctualităţii reprezintă invariabila. Întotdeauna mi-a plăcut întâi de toate să fac, nu să am. Să construiesc şi să „bucătărisesc”, fie la reviste şcolare şi universitare, fie la LA&I, fie în armată, unde mai toţi confraţii îşi alegeau sectoare cât mai „nobile”, mai aseptice, în vreme ce eu adoram să curăţ cartofi, varză, morcovi, ceapă, ori să spăl marmitele şi să servesc la masă. Îmi place enorm să se simtă oamenii bine în preajma mea, să adun, să deretic, să calc rufe-n neştire, să aerisesc. Şi să ordonez, indiferent ce: rafturi, mese, birouri, cufere, biblioteci, colecţii, garderobe, pahare, farfurii, creioane în cutii. Orice.
Apropo de asta, interesant e că până pe la 40 şi ceva de ani, când m-am lăsat de fumat, am cultivat în ce mă priveşte horror vacui. Masa de scris, ca şi camera de lucru, îmi erau permanent copleşite de mormane de cărţi, ziare, mape şi plicuri cu fişe, dosare de-a valma, pachete, haine de casă, plus papetărie şi ciorăpărie cât cuprinde. Pe birou nu era loc „gol” decât pentru coate, ceaşca de cafea şi scrumieră, iar pe covor erau etalate diverse „coline” de hârţoage cu proiecte editoriale. Ei bine, odată ce m-am lăsat de fumat, am trecut la cealaltă extremă, la amor vacui. Am dat în mania mesei goale, numai cu o foaie albă în centru. Nu am mai suportat ideea de covor, ci numai parchetul gol, sau răceala gresiei. Toate grămezile de cărţi şi dosare s-au ordonat pe verticală aproape la modul maniacal, zecile de creioane sau strâns într-un pahar ş.a.m.d.
Revin, însă. Altă sursă de amuzament (nevinovat, dar nu mai puţin intens, iar uneori sarcastic) mi-o oferă partenerii mediatici. Rar trece o săptămână în care să nu şochez un ziarist cu „parolismul” meu. Probabil aşa-i de ostentativ clară imaginea mea de tip distrat, rebel, capricios, pe scurt neserios, încît primesc adesea câte trei sau patru telefoane pentru aceeaşi prezenţă tv, sau pentru predarea unui articol. După telefonul prealabil, urmează câteva mailuri, plus apelul din ziua scadenţei. Şi-i surprind mereu pe bieţii tineri când văd că mă ţin nesmintit de cuvânt, venind la emisiune chiar în ziua cutare, mereu cu cel puţin un sfert de ceas înainte de ora convenită, ori predând la termenul fixat numărul exact de semne comandat. I-am întrebat nu o dată, ba chiar cu oleacă de agasare, mai ales pe cei cu care nu colaboram de azi, de ieri: de unde şi de ce excesul ăsta de străduinţe din partea lor? de unde faima asta a mea de om uituc, sau cu capul în nori? „Ah, nu... ştiţi, răspund ei... dumneavoastră... cu câte aveţi pe cap!”
Păi câte am, bre, pe cap!? Că, dacă am avut un noroc în viaţă – alături de supremul noroc pe nume Tania – apoi a fost libertatea, faptul că-mi fac zilnic exact programul de care am chef, fie că- i vorba de muncă, distracţii, spectacole, conferinţe, citit de voie, sau plimbări. Tocmai graţie acestei libertăţi produc aşa de mult, de variat, făcându-le pe toate cu plăcere absolută. Dacă aş fi supus fie şi celei mai infime coerciţii, mi s-ar dărâma toată şandramaua. Păi când mă gândesc la soarta amicilor pe carei am în sistemul universitar, în edituri şi tot soiul de redacţii, mă cutremur. Să citesc la metru sute de manuscrise, nu contează cât de bune sau de proaste, de vreme ce toate îmi golesc mie creierul, mi se pare curată sinucidere. Să-mi pregătesc cursurile, să compun bibliografia pentru seminar, să corespondez cu studenţii, să particip la şedinţele de catedră, să completez hârţogăraia, să lupt cu birocraţia, să fiu obligat să public în reviste academice nevăzute şi necitite de nimeni, iar peste toate să-mi găsesc timp nu doar pentru lectura şi cronica săptămânală, dar şi pentru toate cele domestice – jocul cu copiii, cumpărături cu soţia, un film, o fugă la munte sau la ţară – iată o realitate total străină de obişnuinţele mele. Din pricina asta şi sunt aşa de înţelegător, de îngăduitor cu voi, cu tine în speţă, fiindcă mă îngrozeşte varietatea obligaţiilor pe care le aveţi. Eu fac numai ce vreau, când vreau, cât vreau, unde vreau. Ştiu că funcţionez într-un paradox, că, în fapt, mă supun unui tratament cât se poate de precis, nemilos-coercitiv, cu articole predate la zi fixă, cu o carte pe zi citită obligatoriu, cu conferinţe, întâlniri, lansări ş.a.m.d., totul îngrămădit în agendă în aşa fel încât să nu cumva să rămână vreo pată albă.
Dar!
Dar toate astea sunt exclusiv la latitudinea mea. Ştiu că oricând pot anula orice. Or, asta mă eliberează complet, din start. Uite, de pildă, acum, când îţi scriu, e duminică 25 decembrie 2011, ziua de Crăciun. Am filmat câteva luni câte şapte, nu câte cinci, cărţi săptămânal, tocmai ca să am luna ianuarie liberă, să-mi termin eseul despre corespondenţa lui Caragiale. Numai în luna decembrie am fost invitat la Liceul „Gh. Lazăr”, am prefaţat reeditarea Amintirilor Zoei Cămărăşescu, la Editura Ponte, şi am lansat-o la ICR, am avut ultima şedinţă cu board-ul Fundaţiei Soros, am dat interviuri la „Jurnalul de Chişinău” şi „Ziarul de duminică”, m-am întâlnit cu publicul „Dilemei vechi” la Godot Café, am fost (cu cartea despre Athos) de trei ori la Radio România Cultural – cu Teodora Stanciu, Marina Dumitrescu şi Georgeta Drăghici –, la emisiunea lui Răzvan Bucuroiu de la TVR Info şi la TV Trinitas cu Vasile Bănescu, am conferenţiat (despre senzaţia de inutilitate a omului de cultură din România de azi) în Aula Fundaţiei Carol I, la invitaţia tinerilor din ARCEN (Asociaţia Română pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate), am avut o vizionare la Teatrul Naţional (unde sunt, cu mare plăcere, membru în Consiliul artistic)... şi încă altele. Nu de inventar e vorba acum, ci de faptul că nimic din toate acestea nu a avut caracter de obligativitate! Iar pentru ianuarie, februarie şi martie am hotărât să sistez tot ce ţine de „lumire”. Hibernare pe linie şi scris în vizuină. Iar din martie încolo nu ţine decât de mine să-mi reiau întâlnirile cu elevii (la Târgovişte, Horezu, Sibiu, Sighet), lansările de la Bookfest, participarea la festivalul de teatru sibian etc., etc.
Asta voiam, deci, să precizez: că, dacă-mi permit să-mi cultiv de atâta vreme „structura nemţească”, e tocmai mulţumită libertăţii de care a avut noroc sibaritul levantin din mine. Nu e deloc un bagatel lucru să faci numai şi numai ce-ţi place, ba încă să fii rezonabil plătit pentru plăceri. Fireşte că, aşa, îţi poţi permite luxul de-a veni întotdeauna în locul convenit, la ora fixată, cu toate că-n programul tău totul e alandala!

(Fragment din volumul de convorbiri cu Dan C. Mihăilescu, în pregătire la Editura Humanitas.)


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara