Pe 22 septembrie am asistat la premiera piesei Patru dansuri de Albert Espinosa. Un text sensibil, scris de un autor cu un destin aparte, piesă montată de regizorul Alexandru Mihăescu la un teatru mai aparte și el, Teatrul de copii și tineret Merlin, din Timișoara. La finalul spectacolului, regizorul le-a cerut actorilor să mai rămână câteva clipe, inversând rolurile de-astă dată: spectatorii să le vorbească, iar ei să-i asculte... Una dintre actrițe, Raluca Grumăzescu, avea încă ochii umezi, privirea ei spunea totul: ea era încă acolo, în lumea poveștii depănate pe scenă. Atât de tare m-a impresionat faptul că după aplauze încă nu plecase din rol, încât am decis să stau de vorbă – pe lângă regizor și managerul teatrului – și cu ea, actrița care interpreta principalul rol feminin din piesă... (L.V.R.)
Iată așadar ce-mi răspund cei trei.
(Să începem cu managerul teatrului, protagonist și el în piesă...)

Luminița Voina-Răuț: Domnule Laurențiu Pleșa, sunteți actor și managerul Teatrului Merlin din Timișoara. Cum se împacă, în cazul dvs. actorul cu managerul?
Laurențiu Pleșa: Se împacă...binișor. Nu mi-e ușor, însă.
Eu sunt actor în primul rând – asta mi-am dorit să fiu – iar pentru postul de manager am candidat oarecum împins de colegii din teatru. Știu că mai am de învățat, sper doar că nu i-am dezamăgit pe ai mei colegi, cu care sunt în teatru de vreo 16-17 ani, dintre care, aproape 3 ca manager. În al doilea rând, am hotărât să rămân în scenă și din punct de vedere strategic: văd și aud ce se întâmplă în teatru mult mai limpede ca actor-manager, decât dintr-un birou directorial.

L.V.-R.: Vreau să-mi vorbiți despre deschiderea stagiunii Teatrului Merlin cu spectacolul Patru dansuri de Albert Espinosa. Ce v-a atras spre acest text, într-atât de mult încât să-l prezentaț i spectatorilor timișoreni, dumneavoastră înșivă devenind personaj...?
L.P.: Cred că a contat destul de mult că am avut încredere în regizor. Dar mi-a plăcut povestea și trebuie să recunosc din nou: a contat regizorul, care m-a „dus cu zăhărelul“ cum că mie mi s-ar potrivi rolul Javier din Patru Dansuri. În urma castingului n-a găsit pe altul mai grozav, așa că, iacătă-mă-s!

L.V.-R.: Spunea regizorul că autorul Espinosa a trăit altfel – grație experienței personale, nu tocmai fericite – noțiunea de familie. O familie creată ad-hoc din oameni necunoscuți care la un moment dat îți devin mai apropiați decât propria familie. Vorbiți-ne puțin despre noua familie a Patriciei, fata atât de specială din piesă…
L.P.: Această „nouă familie“ poate deveni așa ceva pentru Patricia, fiindcă între ea și frate există încă lucruri nespuse, nelămurite – ceea ce menține o oarecare distanță între ei, dar și pentru că ei – noii prieteni – cu viețile și problemele lor personale se intersectează cu cele ale Patriciei. Carlos (babysitter-ul) duce lipsa unei familii; pare un tânăr fără rădăcini, fără multe perspective, care prestează tot felul de second joburi doar pentru a se întreține, fiind totuși veșnic îndatorat. Evident, dezvoltându-se povestea de iubire, lucrurile par să meargă și mai firesc într-o direcție familială.

L.V.-R.: Cineva din public vorbea la sfârșitul piesei despre tăcere. Tăcerea ce se instalează cumva insidios în viața noastră o resimțiți neutralizată prin teatru? Mă refer la comunicarea frântă în cupluri, între frați, între persoane care, chipurile, iau masa împreună dar fiecare își consultă celularul și uită să se privească în ochi când vorbesc... Teatrul poate preschimba cumva această tăcere în altceva??
L.P.: Nu ușor, dar poate! În era gadgeturilor, misia noastră, a actorilor, e cam grea; îndeosebi a celor care se adresează copiilor și tinerilor... Spre a ne păstra în trend am început să apelăm la tot felul de efecte: laser, fum greu, animații și multe altele în dorința de a atrage publicul. Public ce poate fi mult mai ușor cucerit de fenomenul 3D, iMAX, chiar dacă actul artistic lasă adesea de dorit... Dar această montare cucerește publicul tânăr fără aceste „adjuvante“. E o poveste simplă, spusă curat, cu ajutorul actoriei pure.

L.V.-R.: În fine, vreau să-mi vorbiți puțin despre Teatrul Merlin, să-l faceți cunoscut nu doar copiilor și tinerilor timișoreni, ci și celorlalți spectatori din țară…
L.P.: Teatrul Merlin e fostul Teatru de Păpuși al Timișoarei, care în 2001 avea să devină Teatrul pentru Copii și Tineret „Merlin“. Aici avem în continuare spectacole cu păpuși tradiționale la paravan, spectacole de umbre, cu păpuși supradimensionate, spectacole în cabinet negru etc… Dar am început să ne ajutăm și de noua tehnologie pentru publicul foarte tânăr, pentru copii. Chiar și arta e supusă progresului și nu neapărat în sens peiorativ, cu atât mai mult cu cât nu renunțăm la tradițional. Adolescenților și tinerilor le-am dedicat un segment aparte. Le oferim spectacole din care sperăm să aibă ce să învețe – încercăm să-i facem să-și accepte și să-și conștientizeze problemele specifice vârstei, ba mai mult, îi invităm la discuții libere cu creatorii spectacolului, la finalul acestuia. Se presupune că noi suntem cei ce-ar trebui să formeze spectatorul de „teatru pentru oameni mari“...
(Și acum să dăm cuvântul regizorului...)

L.V.-R.: Ce v-a atras în mod deosebit la acest text?
Alexandru Mihăescu: În primul rând m-am simțit pe aceeași lungime de undă cu autorul; poate fi și o chestiune de generație. În ultima vreme am încercat să definesc ce mă leagă de unii autori născuți în anii ‘80, să văd dacă chiar există filtre mentale comune prin care interpretăm ce se întâmplă în jur.
Firește, are legătură și cu cultura pop cu care ne-am hrănit în adolescență – o cultură deja globală datorită transmisiilor prin satelit – cu cărțile citite sau cu modelele avute de cei mai mari ca noi, pe care-i imitam în adolescență, sau cu apariția culturii digitale pe care unii au asimilat-o cu entuziasm, alții rămânând doar observatori precauț i. Cei din urmă mă interesează mai mult.
Autorul îmi pare a avea tendință neoromantică și o înclinație spre un intimism plin de înțelegere umană. Espinosa mi-a indus o dulce melancolie când i-am citit pentru prima oară textul, iar la final m-a lăsat cu întrebări la care încercam să găsesc un răspuns prin intermediul unei montări. Totodată am avut și câteva constrângeri externe: căutam un text care să se potrivească trupei de la Merlin, aflată în plin avânt pentru a-și construi un repertoriu de piese pentru adolescenți și tineri, iar Patru Dansuri are un anumit conținut educațional, fiind și o piesă accesibilă. Textul are roluri puternice și partituri echilibrate și e potrivit pentru mica scenă a Teatrului Merlin, unde abia încape sufrageria în care se petrece întreaga acțiune...

L.V.-R.: După spectacol ați vorbit puțin despre autor. Am simțit că, dincolo de text, ați empatizat cu el ca om. Cine e Albert Espinosa de fapt?
A.M.: Espinosa – neoromantic ori nu – rămâne un caz special: la 14 ani a fost diagnosticat cu o formă de cancer osos, a trecut în următorii 10 ani prin 80 de ședințe de chimioterapie, până când a scăpat definitiv de boală la vârsta de 24 de ani, pierzându-și însă un picior. A scris apoi despre comunitățile ce se formau în spitalele în care a petrecut mulți ani, locuri cu tineri ce trăiau o tragedie, având însă aceleași nevoi și același chef de viață (și de glumă) precum cei de afară.
Această experiență l-a ajutat să vadă câteva adevăruri delicate, undeva dincolo de zidul invizibil care-i separă pe oamenii considerați normali de cei ce trăiesc cu un handicap. Patru Dansuri ne invită să privim în această direcție, spre a deveni mai buni și mai atenți unii cu ceilalți.

L.V.-R.: Aș vrea ca, pentru o clipă, să deveniți narator. Vă aflați undeva, în spatele scenei, și ne prezentați echipa... Începeți cu actorii, vă rog. Câte ceva despre fiecare, atrageți-ne cumva în poveste...
A.M.: Piesa e o comedie dulce-amară care vorbește despre trei oameni aflați la răscruce. Pe de o parte avem un frate și o soră specială cu un secret întunecat de familie: un accident care a dus la moartea părinților și pentru care fratele se consideră responsabil, iar pe de altă parte avem un tânăr scriitor lipsit de succes, care face adesea pe clovnul și pe babysitter-ul pentru a câștiga bani. Cei trei se întâlnesc pentru a se ajuta și a învăța lecția simpatiei și a înțelegerii față de semeni.
În jungla marelui oraș, povestea are câteva tipologii ușor de recunoscut: tânărul obligat să-și câștige traiul din te miri ce și care de fapt nu se descurcă deloc, atâta timp cât devine îngropat în datorii... periculoase. Apoi fratele aflat într-o midlife crisis, din cauza responsabilității față de sora mai mică, încercând să confere un sens tragediei de familie și actualei lui vieți. În fine, sora, care la 25 de ani nu poate duce singură o viață normală, conștientizând acest lucru.
Raluca Grumăzescu joacă sora și a avut, indiscutabil, cel mai mult de lucrat la partea emoțională și la echilibrul unui personaj care e totodată copilăros, seducător și cu blocaje psihice care se repetă, dar care are puterea să-i inspire pe cei din jurul ei să-și depășească condiția.
Cu Cristi Brătoiu am lucrat la babysitter, care este exponentul „precariatului“: își alcătuiește viața ca un puzzle din lucrurile care-i provoacă realmente plăcere și spre care simte o chemare.
Fratele, în interpretarea lui Laurențiu Pleșa, care încearcă să-și reprime orice amintire legată de părinți, ajunge să fie un hedonist vizitat în fiecare zi de sentimentul vinovăției după principiul „când ți-e lumea mai dragă“.
Prietenii babysitter-ului, Ignacio (Marko Adzic) și Francesca (Mădălina Toderaș) sunt acei prieteni de-o viață care aduc culoare și bună dispoziț ie oriunde se duc, devenind extrem de prezenți și necesari pentru a completa această familie problematică.
Am insistat să avem și cele patru dansuri: bolero, tango, rock’n’roll și vals, toate sub coregrafia lui Baczo Tünde. Muzica și dansul joacă un rol destul de important în piesă, iar autorul sugerează că stilurile muzicale din titlul piesei se asociază cu diferitele etape ale vieții: rock și tango vin în timpul adolescenței, când orice te marchează pe viață iar trăirile sunt extreme, bolero este asociat cu perioada dinainte de 40 de ani, când nu știi ce mai urmează sau cum se va termina totul, iar după 40 viața continuă în ritm de vals, pentru că la maturitate trei pași te pot duce foarte departe, ba chiar îți pot schimba viața.
Alături de mine au mai fost scenograful Attila Bajko, cu care am construit spațiul scenic – în esență un living plin de viniluri – și Mădălina Ghițescu, asistent de regie.

L.V.-R.: Este un text sensibil, jucat într-un teatru de tineret, într-o societate care azi – așa cum o vedem zilnic – nu prea mai are timp de nuanțe, de lucruri sensibile. Credeți că teatrul poate funcționa ca un colac de salvare? Că îi poate modela pe tinerii de azi, așa de lipsiți de modele cum sunt mulți dintre ei?
A.M.: Am avut două reprezentații până acum și după fiecare reprezentație, mai mulți adolescenți și adulți au simțit nevoia să vorbească cu echipa, arătându-se într-adevăr sensibilizați de spectacol. Eu cred că teatrul te poate ajuta dacă te întâlnești cu el în perioada adolescenței, fiindcă dacă ne luăm după stadiile de dezvoltare definite de Erikson, în adolescență ești în perioada de formare a identității, dar și într-o permanentă confuzie datorită multiplelelor roluri pe care trebuie să le joci în viață: fiu ori fiică, elev, viitor student sau adult ce trebuie să-și găsească un rost în viață, îndrăgostit, membru al unei găști sau al unei subculturi etc.
Însă indiferent de vârstă, teatrul e o oglindă pentru cei care-l privesc, iar pentru cei care-l practică e și un sandbox identitar, unde te poți verifica pe tine însuți, mânuind emoții și rezolvând conflicte morale. Să ai această oglindă sau această „ladă de nisip“ la îndemână te poate ajuta să spui cum e să fii tu însuți, în sensul nedevalorizat al expresiei, indicându-ți eventual și niște principii morale.
(Și să încheiem cu actrița despre care vă vorbeam la început...)

L.V.-R.: Cine sunteți dvs., Raluca Grumăzescu?
Raluca Grumăzescu: Membră fondatoare a Asociației Culturale Teatrul Portabil, mentorată de domnul regizor Mihai Lungeanu, absolventă a fostei Facultăți de Arte a controversatei Universități Spiru Haret, sub îndrumarea Margaretei Pogonat, coordonator de proiecte Teatrul Portabil Timi- șoara, gospodină la S.T.A.R.T. (Școala Tehnică de Arte Românești Tradiționale), mama lui Filip- Ștefan, nepoata lui Ion Grumăzescu din Pocoleni, județul Suceava și... lista ar putea continua.

L.V.-R.: Pe scena Teatrului Merlin din Timișoara interpretați rolul Patriciei, o fată cu totul deosebită de lumea din jur: inteligentă, cu talent la scris, sensibilă, respirând în ritmul iubirii. Un rol greu. Dar adus atât de bine din condei, îmi vine să zic, încât deveneați o prezență tulburătoare. Ați construit un personaj așa cum își doresc marii romancieri: creând tensiune, miracol, uimire... Cum ați construit rolul, dezvăluiți-ne puțin din tainele lui, rogu-vă.
R.G.: Rolul Patriciei e într-adevăr greu, plin de substanță și culoare, consistent. Am simțit de multe ori că mă depășește, în sensul mijloacelor mele actoricești.
Procesul de construcție a fost unul dificil, de studiu intens... Ce mi-a fost ușor a fost faptul că am empatizat puternic cu Patricia pe zona de traumă și simptome de stres post-traumatic. Și m-a ajutat experiența mea în lucrul cu tineri și copii „diferiți“, cu probleme, proveniți din centrele de plasament. Sunt recunoscătoare și surprinsă de toate aprecierile primite, legate de acest personaj. Din punctul meu de vedere, e încă un copil care acum începe să cunoască lumea. Are o formă, dar parcă abia acum începe munca adevărată.

L.V.-R.: Cum trăiește o tânără talentată ca dvs. în România de azi?
R.G.: „România de azi“ e o sintagmă cu o conotație puternic negativă. Din punctul meu de vedere, „România de azi“ este o țară cu enorme, infinite și ancestrale posibilități. Noi, tinerii, putem avea aici totul! Trebuie doar să gospodă rim cu înțelepciune ce ne-a fost lăsat.
În primul rând sunt recunoscătoare pentru libertatea de expresie. În al doilea rând pentru bogățiile patriei. Și da, libertatea ne este manipulată și țara e pe trei sferturi vândută. Speranțele ne sunt spulberate zilnic în deșertăciune. Dar se poate! Am văzut asta. Am văzut proiecte demarate cu zero resurse, am văzut oameni frumoși, deschiși și capabili realizând lucruri minunate fără niciun fel de sprijin din partea instituțiilor statului, am văzut un stil de viață tradițional, în armonie cu natura, în context urban.
Cum trăiesc? Simplu și cu dragoste. Prin tot ceea ce fac: proiecte, colaborări, cursuri, ateliere. Multă activitate și mult activism. Zilnic. De azi pe mâine, cu bucurie.