În urmă cu mai bine de trei ani, Mircea Mihăieş a publicat în revista „Cuvîntul" un text dureros şi pe alocuri patetic despre inutilitatea actului critic în atît de bezmetica noastră perioadă de tranziţie. în chip firesc articolul se încheia cu anunţarea intenţiei autorului de a renunţa la cronica literară, o specie publicistică foarte solicitantă pentru cel care o practică, dar aflată, la vremea respectivă, ca şi acum, într-un evident deficit de cititori. Exagerînd puţin se poate spune că, în general, cronicarul literar al perioadei de tranziţie a ajuns în situaţia (fericită?) de a-şi cunoaşte pe nume toţi cititorii. Textul lui Mircea Mihăieş a clătinat, în momentul în care a fost scris, multe covingeri (pe a mea în mod sigur!), abandonul unuia dintre criticii foarte reprezentativi ai generaţiei optzeci nefiind în măsură să confere prea mult entuziasm celor care, de voie, de nevoie, au rămas pe baricade. De atunci, publicistica lui Mircea Mihăieş s-a orientat mai apăsat spre zona cu impact sporit a comentariului politic, e drept, într-o formă hibridă care datorează încă foarte mult calităţii de literat a autorului. Savuroasele articole din Contrafort-ul „României literare" sînt, de cele mai multe ori, nişte pamflete de cea mai pură esenţă literară, la adresa clasei politice care a reuşit performanţa să transforme, pentru marea majoritate a românilor, frumoasele vise de libertate din decembrie 1989, într-un fără de sfîrşit coşmar.
Volumul Atlanticul imaginar anunţă - mă bucur să cred - întoarcerea lui Mircea Mihăieş la critica literară. Cartea conţine o serie de studii despre scriitori britanici şi americani (Thomas Carlyle, Oscar Wilde, James Joyce, F. Scott Fitzgerald, Doris Lessing şi Leon Wieseltier), precum şi un foarte incitant eseu despre posmodernism, scris în cheie postmodernă. Este o carte de plăcere, despre cărţi aflate aproape de sufletul autorului, pe marginea cărora, în buna tradiţie a criticii literare tradiţionale, acesta poate să viseze în voie.
Cei care îl cunosc pe Mircea Mihăieş exclusiv prin prisma pamfletelor uneori corozive din „România literară" - parte dintre ele reproduse şi în volumul Masca de fiere (Editura Polirom, Iaşi, 2000) - vor avea surpriza să descopere în Atlanticul imaginar un scriitor de sens contrar: calofil, plin de farmec, rafinat degustător al aromelor tari ale literaturii adevărate. Pentru că deşi posedă un titlu de profesor universitar doctor şi predă literatură engleză şi americană la Universitatea de Vest din Timişoara, Mircea Mihăieş nu are nimic în comun cu scorţoşenia care face ilizibile cărţile anumitor universitari. Scrisul lui Mircea Mihăieş a păstrat intacte prospeţimea şi delicateţea stilistică ale cronicarului din anii optzeci, adăugîndu-le, fără exagerări şi emfază, rigoarea bibliografică şi metodologică date de experienţa universitară. Rezultatul este un tour de charme, o demonstraţie de rafinament stilistic dublat de o subtilitate a interpretării, menite să redeschidă apetitul pentru (re)citirea scriitorilor mai mult sau mai puţin clasici. Pentru a-şi argumenta judecăţile de valoare, criticul român nu ezită să citeze afirmaţiile (deloc timorate în faţa superlativelor) ale unor critici de mare autoritate. Pentru a demonstra statutul de capodoperă al romanului lui F. Scott Fitzgerald, Marele Gatsby, Mircea Mihăieş îl ia ca aliat pe Allan Bloom: „Marele Gatsby combină sensibilitatea lirică a lui Keats şi modul narativ al lui Conrad, şi face dintr-o combinaţie atît de stranie o poveste americană fără egal." Deloc copleşit de autoritatea criticilor anglo-saxoni, profesorul timişorean nu ezită să-i ia discret peste picior atunci cînd constată că verdictele lor sînt cam trase la indigo: „Cînd, la sfîrşitul veacului trecut, Marele Gatsby s-a văzut propulsat pe locul al doilea în lista celor mai bune romane anglo-saxone din secolul douăzeci (previzibil, pe locul întîi se plasase Ulysses, al lui James Joyce, capodoperă mai mult invocată decât citită - dar asta este o altă poveste cu snobi!), criticii au început să-şi dea seama de mutaţia de valori produsă în gustul publicului avizat din ultimele decenii. Considerat un titlu doar ceva mai spectaculos din seria cărţilor despre „generaţia pierdută", o romanţă ca atîtea altele, orchestrată în gama minoră a literaturii melodramatice, Marele Gatsby a cîştigat cu trecerea vremii nu doar în succes, ci şi în valoare" (pp. 93-94).
Punctul de maxim interes al cărţii lui Mircea Mihăieş îl constituie însă nu studiile despre scriitorii anglo-saxoni de pe cele două maluri ale Atlanticului (încîntătoare ca stil şi corecte ca interpretare, dar care, să recunoaştem, nu produc mari revelaţii, nu schimbă de o manieră spectaculoasă paradigma de interpretare a operelor aflate în discuţie), ci micul tratat despre postmodernism. „Qu'est-ce que le posmodernisme?" s-ar putea întreba Mircea Mihăieş pe urmele lui Sartre. Iar răspunsul, după parcurgerea unei impresionante bibliografii din care nu lipsesc numele mari (Ihab Hassan, John Barth, Umberto Eco, Matei Călinescu, Alan Wilde, Jean François Lyotard), nu poate fi decît unul socratic: „Ştiu că nu ştiu". în general trăsăturile postmodernismului se recunosc sau se inventează a posteriori, prin delimitare faţă de modernism. Citind o operă literară putem spune cu oarecare siguranţă care sunt elementele postmoderne din alcătuirea ei, dar foarte puţini sunt cei care s-ar putea încumeta să facă a priori un inventar al postmodernismului, necum o definire a lui. Lucru deloc de mirare cîtă vreme nici măcar modernismul nu a fost definit pînă acum de-o manieră unanim acceptată, care să nu mai lase loc la interpretări. încercările de definire ale modernismului şi postmodernismului, atîtea cîte au fost, s-au referit la aspecte parţiale dacă nu au apelat de-a dreptul, la tehnica descrierii în cerc (definirea elementului prin el însuşi). De altfel, cu ironie postmodernă Mircea Mihăieş taxează acest tocmai acest aspect: „Trecînd peste inevitabila descriere în cerc (o „experienţă modernă" care transcrie o „conştiinţă modernă" - definiţia dată modernismului de Bradbury, Mc Farlane, n.m.), observăm că realităţile analizate sînt un rău conducător de definiţii. Fără îndoială, pentru că realităţile însele nu se limitează la o singură definire sau, în orice caz, pentru că pluralitatea de unghiuri necesită o abordare multiplă. Ar rezulta că posibila definiţie ar fi suma ori sinteza definiţiilor parţiale, date fiecărui aspect în parte. Dar şi aceasta e doar o aproximare, pentru că am ales punctul de vedere al operei de artă" (p. 214). în lipsa unor definiţii de conţinut, postmodernismul este definit pe criterii... geografice. Mircea Mihăieş observă că pentru unii teoreticieni el se confundă exclusiv cu o anumită parte a literaturii americane, în vreme ce pentru alţii, această denumire acoperă o realitate literară mai largă, cuprinzînd „alte arii geografice şi mişcări literare de avangardă."
Faute de mieux, postmodernismul poate fi definit aşa cum o face Umberto Eco, pe urmele lui Roland Barthes, ca o redescoperire a plăcerii textului. Scrie Barthes: „Clasicii. Cultura (cu cît mai multă cu atît plăcerea va spori, va fi mai diversă). Inteligenţa. Ironia. Delicateţea. Măiestria. Siguranţa: o întreagă artă de a trăi. Plăcerea textului se poate defini printr-o practică (fără vreun risc al reprimării); un spaţiu şi un timp al lecturii: casa, provincia, înainte de prînz, lampa, familia acolo unde trebuie, deci nici aproape, nici departe (Proust în camera lui de lucru cu miros de stînjenei) etc. Formidabilă consolidare a eului (prin fantasmă); inconştient vătuit. Plăcerea aceasta poate fi spusă: de aici provine critica" (p. 223). Afirmaţiile lui Roland Barthes vin ca o mănuşă scrisului lui Mircea Mihăieş. Instalat confortabil în arealul (romanele propriu-zise, plus contextul bio-grafic în care au fost zămislite şi comentariile critice care le-au fost dedicate) operelor literare despre care scrie, Mircea Mihăieş trăieşte şi transmite o veritabilă voluptate a textului. Pofta sa nesăţioasă de specialităţi livreşti (dată poate şi de prea lunga perioadă de frecventare intelectuală a insalubrei noastre scene politice) este contagioasă şi primul gînd care îţi vine în minte după ce ai citit ultima pagină din Atlanticul imaginar este să uiţi de tine în spaţiul generos şi cochet al vreunei librării, călătorind cu mintea în lumile de vis din spatele copertelor care îţi zîmbesc din toate părţile. în fond, principala menire a unui critic literar - fie el postmodern sau nu - este aceea de a-şi îndruma cititorii către cărţile cu adevărat valoroase şi a le întreţine şi stimula pofta de lectură. Or, se poate spune că, din acest punct de vedere, Mircea Mihăieş şi-a făcut foarte bine treaba.
